Am început să răscolesc toată casa, tremurând. Am strigat-o pe nume, dar răspunsul era doar tăcerea grea care mi se lipea de urechi. Mama a apărut în hol cu mâinile la piept, prefăcându-se speriată.
— „Poate s-a dus în oraș. Las-o, o să vină ea înapoi când se liniștește.”
Dar eu simțeam ceva rece în stomac. Maria nu era genul care să plece fără copil. Știam asta prea bine.
Am fugit în camera celui mic. Patul era gol. Păturica lui preferată dispăruse și ea.
Atunci mi s-au muiat genunchii.
— „A luat copilul…” am murmurit, dar vocea mi s-a rupt.
Mama s-a albit la față, dar și-a revenit repede.
— „Lasă, o fi vrut să-l scoată la aer. O să se întoarcă.”
Dar eu vedeam în ochii ei o urmă de teamă. Știa foarte bine ce făcusem cu o seară înainte. Știa și cât o împinsese ea pe Maria până la limită.
Am ieșit în stradă. Vecinii se uitau ciudat la mine. Unii își ascundeau privirea, alții șușoteau. Mi-am dat seama că poate cineva o văzuse pe Maria plecând.
Am întrebat o vecină mai în vârstă, tanti Vergina, care stătea mereu la poartă.
— „Ați văzut-o pe soția mea? Cu copilul?”
M-a privit lung, ca și cum ar fi cântărit dacă să-mi spună sau nu. Apoi a oftat.
— „Am văzut-o la cinci dimineața. Mergea repede, cu un rucsac în spate și copilul în brațe. Plângea… dar hotărâtă era.”
Mi s-a strâns inima. Atât de devreme… de una singură… pe jos.
— „Știți în ce direcție?” am întrebat aproape rugând.
— „Către autogară.”
Mi-am mușcat buzele până am simțit sângele. Dacă plecase din oraș? Dacă încerca să ajungă la Cluj? Cum? Cu ce bani?
Apoi mi-am amintit: cei 200 de lei de la mama.
Atât îi dăduse pentru cumpărăturile de la piață.
Atât îi trebuiseră ca să scape.
Am alergat spre autogară, simțind cum fiecare pas mă arde în piept. Oamenii întorceau capul după mine, dar nu-mi păsa. Am intrat val-vârtej, căutând cu privirea.
Nu era.
Am întrebat la ghișeu, cu vocea spartă:
— „O femeie… tânără… cu un copil… a cumpărat bilet azi?”
Fata de la casă s-a uitat rapid în registru.
— „Da. La ora 5:40. A luat un bilet spre Brașov. A spus că de acolo schimbă pentru Cluj.”
M-am sprijinit de tejghea, amețit. Era deja departe.
Și pentru prima dată în toată povestea asta, mi-am dat seama cât de orb fusesem. Cât de mult o rănise mama. Cât de mult o răniseră propriile mele decizii.
Și cât de greu îi fusese ei, singură, într-un oraș străin.
Am ieșit afară și m-am așezat pe bordură. Tremuram tot, nu doar de oboseală, ci și de rușinea care mă ardea pe dinăuntru.
Un taximetrist m-a observat.
— „Ești bine? Pari varză.”
Ridic privirea spre el.
— „Mi-am pierdut soția. Din vina mea.”
Șoferul a dat din cap încet.
— „Atunci n-ai altă soluție decât să te duci după ea.”
— „Dar e deja pe drum…”
— „Și? Dacă ții la ea, alergi. Nu doar cu picioarele. Cu sufletul.”
Cuvintele lui m-au lovit în moalele capului. Pentru prima dată, un străin spunea ceva ce eu nu avusesem curaj să recunosc: o pusesem mereu pe Maria pe locul doi, după mama.
Am sunat un coleg și l-am rugat să mă ducă urgent la Brașov. Pe drum, am stat cu capul lipit de geam, cu lacrimile curgând fără să le mai ascund. Mi-am amintit toate momentele în care Maria ceruse doar respect, doar un pic de liniște, doar dreptul de a fi mamă după mintea și inima ei.
Și cum eu, orbit, o făcusem vinovată pentru tot.
În Brașov am ajuns la prânz. Am alergat către autogară cu ultimele resturi de energie. O căutam printre oameni, simțeam că o pot pierde pentru totdeauna dacă nu o găseam acum.
Apoi am văzut-o.
Stătea pe o bancă, cu copilul în brațe, încercând să-l adoarmă. Era obosită, palidă, dar liniștită. Pentru prima dată, părea că respira normal.
M-am apropiat încet.
— „Maria…”
Ea a tresărit, apoi s-a ridicat brusc. A făcut un pas înapoi, protejând copilul cu brațele.
— „Te rog… nu mai vreau să mă întorc acolo.”
Mi-am simțit inima strânsă într-un clește.
— „Nici eu nu mai vreau să te întorci… în locul ăla.”
Ea s-a oprit. M-a privit, neîncrezătoare.
— „Cum adică?”
Și atunci, cu voce joasă, sinceră, cu tot sufletul dezgolit, i-am spus:
— „M-am despărțit de mama.”
Maria a clipit, surprinsă.
— „Ce?”
— „Nu mai calc acolo. Nici tu. Nici copilul. Eu plec cu tine. Dacă vrei… dacă mă mai primești… vreau să începem de la zero. Să dau tot ce n-am dat până acum.”
Maria a început să plângă. Nu de teamă. Ci de ușurare.
A făcut un pas spre mine.
Apoi altul.
Și când mi-a pus copilul în brațe, am simțit că pentru prima dată în viață făcusem ceva corect.
În ziua aceea, în autogara din Brașov, am ales să fiu bărbat. Nu băiatul mamei mele.
Și pentru prima dată, am simțit că merit familia mea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.