În clipa aceea, nu mai auzeam nimic. Nici respirația mamei, nici plânsul Cristinei, nici rugămințile soției mele. Doar un țiuit surd, ca și cum lumea se strânsese într-o singură secundă care nu se mai termina.
Am făcut un pas spre Cristina. Tremura și părea că nu mai știe nici ea ce face. Dar apa aceea ardea. Ar fi putut să-i lase soției mele răni pe viață. Sau mai rău.
— Cristina, lasă oala jos. Te rog… — i-am spus încercând să-mi țin vocea calmă.
Dar mama a intervenit imediat, cu tonul ei rece, acela care te făcea să te simți mic:
— Nu te uita la nevastă-ta. Uită-te la sora ta! Ai datoria să fii de partea ei. Așa e într-o familie.
Cuvintele ei au fost ca o palmă. Asta fusese problema toată viața: datoria, rușinea, „ce spune lumea”, ideea că familia înseamnă să taci și să înghiți tot.
Dar în fața mea nu era „familie”. Era o femeie care era pe cale să-și verse durerea într-un gest care i-ar fi distrus viața.
Și era și femeia pe care o iubeam. Care nu-mi ceruse niciodată nimic în schimbul iubirii ei.
Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine.
M-am apropiat brusc de Cristina și, cu o mișcare hotărâtă, i-am luat oala din mâini. Apa s-a revărsat parțial pe podea. Cristina a izbucnit într-un țipăt disperat, ca și cum i-aș fi smuls un secret.
— Ai ales-o pe ea! — a strigat. — Normal că ai ales-o!
— Nu am ales pe nimeni — i-am răspuns răspicat. — Te protejez tocmai pentru că ești sora mea. Dacă ai fi aruncat apa asta, te-ar fi băgat direct la pușcărie.
Mama s-a înroșit la față.
— Nu ai dreptul să ridici tonul la sora ta! Dacă nu te-ai însurat cu cine nu trebuie, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat!
Soția mea plângea încet, ascunsă după mâini. Nici nu știa ce să spună.
Cristina s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă ca un copil.
— Nu mai pot… nu mai pot cu toate… — repeta în șoaptă.
A fost prima dată când am văzut-o cu adevărat. Nu ca pe sora nebună care face o criză. Ci ca pe cineva care se sufoca în frustrări vechi, în așteptări puse de mama, în gelozii pe care nimeni nu le vindecase.
Am pus oala jos și m-am așezat în fața ei.
— Crina… eu nu sunt împotriva ta. Niciodată n-am fost. Dar ce-ai făcut azi… putea să o coste viața pe soția mea. Asta nu e gelozie. Asta e durere care a scăpat de sub control.
Mama a dat să spună ceva, dar am ridicat mâna.
— Mamă, te rog. Nu mai alimenta tu focul.
Pentru prima dată în 35 de ani, mama a tăcut.
Am luat-o pe Cristina de mâini. Erau reci, tremurau.
— Spune-mi ce se întâmplă. De ce ai ajuns aici?
Ea s-a uitat la mama noastră, apoi la mine. O clipă n-a spus nimic. Apoi am văzut cum i se mișcă buzele.
— Pentru că… — a înghițit în sec — … pentru că nu eu trebuia să port vina pentru ce s-a întâmplat acum 15 ani.
Mi-a înghețat inima.
— Ce vină, Cristina?
Mama a făcut un pas în spate. Palidă, speriată. Ca și cum cineva ar fi aprins lumina într-o cameră în care nu intrase nimeni de mult.
— Mamă? — am întrebat-o. — Despre ce vorbește?
Cristina a ridicat privirea spre mine, cu lacrimile șiroind.
— Tu n-ai știut niciodată, dar… tata n-a murit doar din cauza inimii. A murit pentru că și-a făcut griji pentru mine. Eu am fugit atunci noaptea aia. Am dispărut ore întregi. Mama m-a găsit plângând și i-a spus lui tata că am vrut să fug din țară cu un băiat. Tata s-a speriat, s-a enervat… și dimineața… n-a mai apucat să deschidă ochii.
Am simțit cum îmi tremură genunchii.
Mama își acoperea fața cu mâinile.
— N-am vrut să afli! — a izbucnit ea. — Dacă aflai, o urai pe Cristina toată viața!
— Și în loc să-mi spui adevărul… ai ținut-o pe ea vinovată? — am întrebat printre dinți.
Cristina plângea în hohote.
— Ani la rând m-a făcut să cred că eu l-am omorât… că n-am voie să cer nimic… că n-am voie să fiu fericită… că eu trebuie să plătesc…
Atunci am înțeles totul. Gelozia. Durerea. Furia.
Totul venea dintr-o rană veche, putredă, ascunsă sub covorul rușinii.
Am luat o decizie pe loc.
— Cristina… nu ai omorât tu pe nimeni. Ai fost un copil speriat. Tata a avut probleme cu inima de ani întregi. N-ai nici o vină.
M-am ridicat și m-am întors spre mama.
— Dar tu… ai mințit 15 ani. Ne-ai rupt pe toți în bucăți ca să ascunzi un adevăr.
Mama a încercat să se apere, dar nu mai aveam putere să ascult.
— De azi înainte… lucrurile se schimbă.
Și chiar s-au schimbat.
Soția mea a rămas lângă mine. Cristina a început terapie. Eu am decis să trăiesc fără secrete și fără frici moștenite. Iar testamentul mamei… s-a rescris. De bunăvoie. Pentru prima dată, am vorbit toți trei ca oameni, nu ca niște umbre dintr-o familie frântă.
Finalul nu a fost despre bani.
A fost despre adevăr.
Despre vindecare.
Despre curajul de a opri un cerc de durere care trecea din generație în generație.
Și în sfârșit… despre pace.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.