Am ridicat mâna să opresc o altă mașină, dar pe stradă nu trecea nimeni. Bellevue era liniștit la ora aia, de parcă toată lumea știa că trebuie să-și închidă ușile și inimile la timp. M-am așezat din nou pe bordură și am deschis telefonul. Aveam 12% baterie. Destul ca să caut un taxi către aeroport și poate, dacă eram norocoasă, să găsesc un bilet care să nu-mi mănânce jumătate din pensie.
„Austin, Texas… ce-o fi acolo?” am murmurat eu în vânt, simțind cum frigul îmi înțeapă gâtul.
Michael nu fusese genul care să lase lucruri la întâmplare. Dacă îmi dăduse o cheie și o adresă… nu era o joacă.
Patru ore mai târziu, mă aflam într-un avion care mirosea ușor a cafea arsă și a oboseală. M-am lăsat pe spate și am închis ochii. De data asta, am plâns. Nu pentru Ethan. Pentru mine. Pentru anii în care am crezut că sacrificiile se întorc, pentru momentele în care am acoperit greșelile lui cu dragoste, pentru liniștea grea dintre noi.
M-am trezit în momentul în care avionul a atins pista, cu inima strânsă și palmele umede. Austin era cald, haotic și viu. Eu, în schimb, mă simțeam ca un om care nu mai aparținea nicăieri.
Taximetristul m-a întrebat adresa, iar eu am repetat-o ca pe o rugăciune. Pe drum, privesc pe geam și încerc să-mi imaginez ce-a putut lăsa Michael în urmă. O casă? Un depozit? O prietenă veche? Sau poate vreun secret pe care l-a ținut ascuns ca să nu mă sperie?
Când mașina a oprit, m-am uitat de două ori la clădire.
Nu era o casă.
Era o cafenea.
Un mic local cu obloane albastre și un semn luminos pe care scria, cu litere jucăușe: „Turner’s Corner”.
— Nu se poate…, am șoptit.
Mi-am dus mâna la piept și am coborât, tremurând. Cheia din plic avea gravat „Back entrance”. Am mers în jurul clădirii, iar în spate, ascunsă după două ghivece triste de aloe, am găsit o ușă metalică. Am băgat cheia. S-a deschis.
Interiorul era rece, dar curat. Pe tejghea, într-o cutie de lemn, stăteau câteva hârtii aranjate cu o grijă care îmi era prea cunoscută.
Pe prima pagină era o fotografie: Michael și cu mine, acum vreo zece ani, râzând în fața unei cafenele mici din Austin. Eu uitasem complet că făcusem poza.
Sub ea, scria:
„Pentru tine, cu tot sufletul meu. Ai grijă de locul ăsta. A fost visul meu — dar poate să fie viața ta.”
M-am așezat pe scaunul cel mai apropiat, iar în minte mi s-au derulat toate momentele în care Michael îmi spusese, în glumă, că o să ne mutăm într-o zi într-un oraș cald, unde cafeaua e bună și oamenii știu să zâmbească. Eu râdeam mereu, crezând că vorbește doar ca să mă facă să uit de necazuri.
Dar el nu glumise niciodată.
Înregistrase afacerea pe numele meu. Economiile lui — ale noastre — erau transferate într-un cont texan, deschis cu aproape doi ani înainte de moartea lui. Îmi pregătise totul. Nu-mi spusese nimic, pentru că mă știa: m-aș fi panicat.
Pe ultimul bilet scria doar atât:
„Dacă Ethan nu te mai vede, să știi că eu te-am văzut întotdeauna.”
Mi-au dat lacrimile din nou, dar altfel. Nu mai era durere. Era o liniște caldă, un soi de îmbrățișare venită de undeva de dincolo de timp.
Primele zile au fost haotice. Hârtii de semnat, reparații minore, aprovizionare. Am descoperit că localul fusese închis de câteva luni, dar oamenii din cartier încă își aminteau de el. În a patra zi, m-am trezit înainte de răsărit, mi-am strâns părul la spate și am deschis ușa din față pentru prima dată.
Și au început să vină.
O profesoară din apropiere. Un băiat de la un studio de tatuaje. Un domn bătrân cu pălărie, care a zis că fusese prieten cu Michael acum douăzeci de ani.
„Știu cine ești,” mi-a spus el zâmbind. „Te iubea mai mult decât orice.”
Am zâmbit înapoi, simțindu-mă pentru prima oară în luni întreagă… vie.
Pe măsură ce localul se umplea, am realizat ceva: nu pierdusem tot. Doar că fusese nevoie să las în urmă ce era deja mort.
La două săptămâni după deschidere, telefonul meu s-a aprins cu un apel de la Ethan. Probabil cineva din Washington îi spusese că dispărusem.
Am privit ecranul. „Ethan Turner”. Același nume care mă rănise mai tare decât căzătura, decât notețelul de pe ușă.
Am răspuns.
— Mamă? unde ești? Ce… ce faci? Am fost îngrijorat…
— Ethan, am spus calm, aproape surprinzător de calm. Nu mai locuiesc acolo. Nu mai locuiesc nicăieri pe unde m-ai aruncat.
— Mamă… eu… A fost o greșeală. Eu…
— Nu mă mai numi „mamă” doar ca să-ți repari liniștea. Mi-ai închis ușa în față. Și știi ceva? Ai avut dreptate într-un singur lucru: nu mai e loc pentru mine acolo.
A tăcut. Respira greu.
— Atunci… ce vrei să fac?
— Nimic, Ethan. Viața mea nu mai e la ușa ta. Și nici nu o să mai fie.
Am închis telefonul și l-am lăsat pe tejghea. Nicio lacrimă. Nicio ezitare. Doar un fel de libertate pe care nu o mai simțisem de zeci de ani.
În seara aceea, când ultimul client a ieșit pe ușă, am stins luminile și m-am așezat pe scaunul de lângă fereastră. De afară venea un miros cald de asfalt încins și muzică îndepărtată.
Am scos cheia de la gât — o purtam de când o găsisem în plic.
— Ai știut, Michael, am spus încet. Ai știut că într-o zi o să rămân fără nimic… ca să pot, în sfârșit, să-mi construiesc ceva doar al meu.
Am zâmbit. Nu eram singură. Nu eram pierdută. Eram aici — într-un oraș nou, într-o viață nouă, cu o cafenea care îmi auzea fiecare pas.
Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că viitorul nu mă mai sperie.
Mă așteaptă.
Iar eu, în sfârșit, merg spre el.