…Căpitanul Moraru simțea în aer ceva greu de explicat, un fel de tăcere apăsată, ca înaintea unei furtuni. De câte ori cobora într-o zonă cu risc mare, instinctul îi pulsa în piept. Dar de data aceasta era diferit. Era personal.
La câțiva metri mai jos, salvatorii montani fixaseră cordeline și unul dintre ei cobora cu atenție, verificând fiecare centimetru. Pe pereți se vedeau urme de frecare, zgârieturi mici, unele proaspete, altele vechi. Dar niciuna nu explica dispariția perfectă a celor doi.
Moraru privea de sus, încordat.
— Ai grijă, Cristi, se poate îngusta brusc, strigă el.
— Mă descurc, dom’ căpitan.
La un moment dat, vocea lui Cristi se auzi schimbată, ca și cum cineva i-ar fi pus o mână pe ceafă.
— Aici… aici e ceva.
Salvatorul aprinse lanterna și lumina se opri pe o scândură îngustă prinsă în stâncă. Nu era naturală, nici pe departe. Părea așezată intenționat, ca un mic prag improvizat.
— Uitați-vă la asta! strigă el.
Moraru coborî personal, lucru pe care nu îl făcea de obicei. Când ajunse lângă scândură, simți cum îl trece un fior rece. Sub bucata de lemn, bine înfiptă, se vedea o deschidere mică, de parcă cineva încercase să ascundă ceva acolo.
— Scoate-o cu grijă, porunci el.
Cristi desfăcu scândura milimetru cu milimetru. Când în sfârșit reuși, un miros înțepător ieși din spațiul întunecat. Nu era miros de trup, ci mirosul vechi al unui loc închis prea mult timp.
În interior se afla o cutie metalică, ruginită, dar încă întreagă.
Moraru o luă cu mănuși și o deschise cu o mișcare lentă, ca și cum ar fi deschis o scrisoare pe care nu voia să o citească.
Înăuntru erau:
— câteva bancnote de 100 de lei, împăturite cu grijă;
— un breloc cu numele „Clara”;
— o poză ruptă în jumătate;
— și un bilețel mototolit.
Moraru înghiți în sec.
— Dă-mi puțină lumină.
Pe bilețel scria, tremurat, ca și cum ar fi fost scris în grabă:
„Nu e un accident. Dacă nu ne întoarcem, cineva să caute în șura veche din Poiana Zărneștiului. — I.”
Respirația căpitanului se tăie pentru o clipă.
Nu mai era doar o dispariție. Nu era doar o tragedie montană. Era un mesaj. O direcție. Un om care știa că nu mai are timp.
— Trebuie să ajungem acolo. Astăzi, spuse Moraru hotărât. Și chemați familia. Acum.
În aceeași după-amiază, în Poiana Zărneștiului, bătea un vânt rece care aducea miros de fân uscat. Familia Herlea — sora lui Iulian, mama acestuia și doi veri — stăteau pe marginea drumului, cu ochii roșii, încercând să înțeleagă ce se întâmpla. Nici nu mai aveau putere să spere, dar nici nu puteau să se rupă de ultima fărâmă de „poate”.
Șura veche despre care scria în bilețel era cunoscută prin zonă. O construcție părăsită, aflată pe terenul unei familii plecate de ani buni în străinătate. Era înclinată, cu ușa abia atârnată, și părea că s-ar dărâma la prima pală mai puternică de vânt.
Moraru intră primul, urmat de cei doi tehnicieni.
Interiorul era pustiu la prima vedere: baloți dezlegați, lemn mucegăit, pământ bătătorit. Dar ceva nu se potrivea. Podeaua era prea netedă într-un loc anume, ca și cum cineva o reparase recent.
— Aduceți detectorul, spuse el.
Unul dintre tehnicieni trecu aparatul peste podea, iar acesta începu să piuie insistent în același punct. O scândură mare, aparent veche, ascundea ceva dedesubt.
Când au ridicat-o, toți au încremenit.
Sub podea se afla un spațiu mic, ca un adăpost improvizat. Iar în interior, protejate ca un secret pe care nimeni nu trebuia să-l găsească, erau:
— o ladă cu acte vechi ale familiei Herlea, inclusiv o hârtie cu datorie semnată de un vecin cu probleme;
— un plic cu fotografii în care apărea Iulian certându-se cu un bărbat cunoscut în sat;
— și a doua jumătate a fotografiei găsite în cutie, completând prima imagine: Iulian și Clara, zâmbind, chiar înainte să dispară.
Moraru înțelese brusc.
Nu muntele îi înghițise.
Nu se rătăciseră.
Fugiseră de cineva.
— Domn’ căpitan, ce facem? întrebă un tehnician, speriat.
Moraru ridică privirea, hotărât:
— Deschidem tot. Aflăm adevărul. Astăzi.
Familia privea din prag, cu ochii mari, în timp ce înțelesul celor găsite începea să se contureze. Fiecare fragment adus la lumină îi apropia tot mai mult de răspunsul pe care îl căutaseră cinci ani.
Iar când Moraru ieși dintre scânduri, ținând fotografia completă în mână, mama lui Iulian șopti:
— Spune-mi… ce-ai găsit?
Căpitanul inspiră adânc.
— Am găsit dovada că nu au dispărut întâmplător. Și o să vă spun totul. Dar nu aici, nu în șura asta. O să aflăm tot adevărul, cu bine, până la capăt.
Și pentru prima dată în cinci ani, familia simți că nu mai privește în gol.
Simțea că, în sfârșit, urmează lumina.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.