„Ridică-i!”, porunci Sebastian, cu voce de gheață.
„Nu”, răspunse Valeria. „Nu o să o fac.”
Un murmur trecu prin încăpere. Chiar și Elena părea surprinsă.
„Poftim?”, întrebă Sebastian, incredul.
„Nu o să o fac, domnule Vlădescu.” Valeria își șterse lacrimile cu dosul palmei. „Păstrați-vă banii. Voi pleca, că n-am încotro, dar nu ridic bancnote de pe jos ca un câine.”
Când a rostit acele cuvinte, Valeria a simțit că în pieptul ei se rupe un nod pe care îl purta de ani de zile. Pentru prima oară după mult timp, nu se mai simțea mică. Nu se mai simțea călcată în picioare. O liniște ciudată îi acoperi trupul, ca o pătură groasă într-o noapte grea de iarnă.
Sebastian rămase câteva secunde nemișcat, cu privirea fixată pe ea, incapabil să creadă că o femeie cu salariul minim pe economie îndrăznea să-l sfideze. Dar înainte ca el să poată spune ceva, din hol răsună un țipăt puternic al lui Luca.
Valeria nu mai așteptă niciun cuvânt. Îl ocoli pe Sebastian cu un curaj neașteptat și fugi spre hol. Invitații își întorceau capetele după ea, unii disprețuitori, alții ușor rușinați, ca și cum ar fi assistat la un accident pe care nu voiau să-l vadă, dar nu se puteau abține.
În hol, îl găsi pe tânărul chelner legănându-l pe Luca, încercând să-l calmeze.
— Îmi pare rău, doamnă… chiar îmi pare rău, îi șopti el.
Valeria luă copilul în brațe și simți cum îi tremură tot corpul. Era fierbinte ca un cuptor.
— Trebuie dus la spital, spuse ea, mai mult pentru ea însăși decât pentru el. Trebuie să plec.
Se întoarse spre ieșire, dar vocea lui Sebastian se auzi din nou, tăioasă:
— Dacă pleci fără să-ți iei banii, nu vei mai vedea un leu de la mine!
Valeria se opri doar o secundă. Apoi, fără să-și întoarcă privirea, răspunse:
— Nu am nevoie de banii dumneavoastră. Nu la prețul demnității mele.
Ieși în frigul de februarie fără geacă, cu Luca lipit de ea. Aerul rece îi mușca fața, dar nu simțea decât febra copilului. Alergă spre poartă, trecând pe lângă mașinile luxoase aliniate impecabil. Din spate se auzi un strigăt:
— Valeria!
Era chelnerul. Fugea după ea, cu respirația tăiată.
— Luați asta, vă rog! Îi întinse o geacă groasă, probabil a lui.
— Nu pot să…
— Ba da. Luați-o. Copilul are nevoie. Vă rog.
Valeria mulțumi cu ochii umezi, își învelise copilul și porni spre stația de autobuz. Mersese doar câțiva metri când un SUV negru opri brusc lângă ea. Geamul se lăsă încet.
Era domnul Yamamoto, investitorul japonez. Lângă el, interpretul.
— Domnișoară, spuse interpretul, domnul întreabă dacă aveți nevoie de ajutor. Copilul pare bolnav.
Valeria înghiți în sec.
— Da… are febră. Trebuie să merg la Spitalul Grigore Alexandrescu.
Yamamoto făcu un semn scurt șoferului.
— Urcați.
Valeria rămase împietrită. Nu știa ce să facă.
— Vă rog, insistă interpretul. Nu e nicio obligație. Dar domnul crede că un copil nu trebuie să sufere din cauza adulților.
Valeria urcă încet, timid, cu Luca în brațe. Căldura din mașină îi învălui amândoi. Abia atunci își dădu seama cât de tare tremura.
Pe tot drumul, Yamamoto nu spuse nimic. Doar privea înainte, cu mâinile împreunate calm. Dar prezența lui avea ceva liniștitor.
Ajunși la spital, șoferul coborî primul și îi deschise ușa.
— Mult succes, spuse interpretul. Aveți o inimă puternică. Să nu vă îndoiți de asta.
Valeria îi mulțumi din tot sufletul și alergă cu Luca înăuntru. Copilul fu preluat imediat de asistente. O oră stătu pe hol, cu mâinile împreunate, rugându-se în gând.
Când medicul ieși, zâmbi:
— E bine că l-ați adus acum. Are o viroză urâtă, dar îl stabilizăm. Va fi bine.
Inițial, Valeria izbucni în plâns. Dar apoi, lacrimile se transformară în ceva nou: hotărâre.
În acea noapte, stând lângă patul lui Luca, își făcu o promisiune.
Niciodată, niciodată în viață, să nu mai lase pe nimeni să o calce în picioare.
A doua zi dimineață primi un mesaj necunoscut.
Era de la interpret:
„Domnul Yamamoto ar dori să vă ofere un job de asistentă administrativă în firma lui din București. Salariu: 7.500 lei. Program flexibil. Dacă sunteți interesată, răspundeți.”
Valeria privi spre Luca, care dormea liniștit pentru prima dată după multe ore.
Apoi zâmbi.
Un zâmbet mic, dar adevărat.
Viața ei tocmai se schimbase. Dar nu datorită norocului.
Ci datorită faptului că, în cea mai grea clipă, spusese: nu.
Și acel nu îi salvase viitorul.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.