În clipa aceea, m-am simțit ca și cum cineva ar fi tras podeaua de sub mine. Îmi venea să plâng, dar nu aveam voie să mă clatin. Nu lângă ea. Nu cât timp încă mă mai avea. Am mângâiat-o pe frunte și am zâmbit cu forța pe care doar o mamă o poate găsi atunci când totul pare pierdut.
Dimineața următoare, după ce asistenta a verificat parametrii, am ieșit pe hol și am deschis telefonul. Zeci de notificări, dar una mi-a atras privirea. Era emailul. L-am citit de două ori, fără să respir. Apoi a treia oară. Eram în stare de șoc. Eu, femeia pe care Mihai o acuzase că e o povară, tocmai devenisem unul dintre oamenii responsabili de cel mai mare proiect de infrastructură din țară.
Mi-au tremurat genunchii și m-am sprijinit de perete. Nu era doar o victorie profesională. Era dovada că nu renunțasem niciodată la visul meu. Și, mai presus de toate, era șansa care îmi putea salva copilul.
În acea seară, am fost chemată la București pentru o ședință urgentă. Le-am explicat medicilor situația și am primit aprobare temporară să plec. Până și doctorul, un om sobru și calculat, mi-a spus:
— Doamnă, poate că asta e minunea de care aveați nevoie.
Am plecat cu primul tren, cu inima cât un purice. În timp ce priveam lumina stinsă a orașelor prin care treceam, îmi repetam în gând un singur lucru: „Trebuie să reușesc.”
Când am ajuns în sala de conferințe, toți erau deja acolo. M-au întâmpinat cu aplauze și felicitări, iar directorul general mi-a strâns mâna cu respect sincer. Nici măcar nu știa că în acea zi îmi pierdusem soțul, aproape casa și liniștea sufletească. Dar nu am plâns. M-am așezat la masă și am început să vorbesc, mai hotărâtă ca niciodată.
În pauză, am mers în baie, mi-am privit chipul în oglindă și am avut o revelație. Nu eram femeia părăsită. Nu eram rușinea nimănui. Eram mama Mariei. Eram o profesionistă. Și valorez.
În următoarele două luni, salariul meu a crescut, iar bonusurile m-au ajutat să achit datoriile medicale. Am închiriat o garsonieră mică, dar curată, la cinci minute de spital. Am fost prezentă la fiecare control, la fiecare efort, la fiecare lacrimă.
Într-o zi, doctorul mi-a spus:
— Avem o șansă. A apărut o procedură nouă în Viena. Dar costă 180.000 de lei.
Timp de câteva secunde, nu am mai auzit nimic. Apoi am răspuns cu o liniște ciudată:
— O să-i plătesc fiecare leu.
Am muncit de dimineața până noaptea. Când nu eram la spital, eram cu laptopul, schițând planuri, analizând proiecte, căutând soluții. Și a venit ziua în care banii au fost strânși și biletul cumpărat.
În aeroport, când roțile scaunului Mariei s-au oprit lângă poarta de îmbarcare, ea mi-a prins mâna și a zis încet:
— Mami, sunt curajoasă ca tine?
Atunci, am înțeles tot.
Operația a fost dificilă, dar reușită. Am așteptat 14 ore pe un scaun rece, rugându-mă cu toată ființa mea. Când medicul a ieșit, mi-a spus:
— Mama aceasta, să nu vă mai subestimați niciodată. Fata dumneavoastră e bine.
Am izbucnit în plâns, pentru prima dată după multe luni. Maria urma să trăiască. Aveam o nouă șansă.
Când ne-am întors în țară, am găsit un buchet imens de flori la ușă. Cu o carte de vizită.
Era de la Mihai.
Nu l-am sunat niciodată.
L-am șters definitiv din viața mea, dar i-am trimis un singur mesaj:
„Ai renunțat la ceea ce nu ai știut să prețuiești. Eu, nu.”
Și am închis telefonul.
Pentru că uneori, cel mai mare succes nu este banii, nu este funcția, ci faptul că ai învățat să mergi mai departe.
Cu fruntea sus.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.