Am închis ochii câteva secunde, dar în minte îmi răsunau aceleași cuvinte:
„Nu ne mai vedem niciodată.”
Și atunci am înțeles. Frica lor nu era frigul, nici foamea, nici întunericul.
Frica lor era să nu fie separați.
Mi-am șters lacrimile cu dosul palmei și am format numărul. Mi se uscase gura, iar mâna îmi tremura, dar vocea operatoarei m-a adus instant cu picioarele pe pământ. Am spus tot. Fără să ascund, fără să împachetez, fără să-mi protejez fratele doar pentru că avem același sânge.
După ce am dat adresa și detaliile, am închis telefonul și m-am întors spre ei.
Stăteau în șir, pe canapea, ca niște pui de vrabie udați. Ovidiu dormea, ținând cana cu cacao lipită de piept, iar Sofia avea capul pe umărul lui Nicu, privind pierdut spre ușă, de parcă oricând ar fi putut intra cineva să-i ia.
M-am pus lângă ei.
„Orice s-ar întâmpla, eu sunt aici. Nu vă mai las singuri niciodată.”
Abia după câteva minute, am auzit pași grei pe scări și voci de profesioniști obișnuiți cu drame pe care lumea nu vrea să le vadă. Am deschis, iar în fața mea erau două cadre medicale și o asistentă de la protecția copilului. N-am simțit rușine. N-am simțit vină. Doar furie și un soi de putere nouă, ca un scut.
Copiii au fost verificați medical pe loc. Erau speriați, dar nu s-au desprins din brațele mele. În timp ce personalul nota detalii, cineva le-a întins păpuși mici și un ursuleț pufos, iar Sofia l-a strâns imediat la piept, cu o lacrimă pe obraz.
După toate formalitățile, unul dintre specialiști s-a întors spre mine:
„Sunteți dispusă să îi țineți provizoriu până mâine, când stabilim procedura?”
„Nu provizoriu”, am răspuns fără să clipesc. „Eu îi țin cât e nevoie.”
Au dat din cap, iar Sofia s-a aruncat la gâtul meu fără avertisment, strângându-mă cu toată puterea ei de copil. Nicu mi-a șoptit la ureche:
„Mătușa Adina… noi am vrea să rămânem cu tine pentru totdeauna.”
Cuvintele lui au rupt ceva în mine, dar au reparat altceva, mult mai adânc.
A doua zi după-amiază, Daniel și Veronica au apărut la ușa mea. Nu au bătut. Au lovit. Au urlat. M-au făcut trădătoare, nebună, distrugătoare de familie. Dar eu nu am mai dat niciun pas înapoi.
Pentru prima dată în viață, nu m-am mai temut de scandal, ci de indiferență.
În următoarele săptămâni, am mers la ședințe, declarații, drumuri între instituții, psihologi, medic pediatru și avocați. A fost un maraton pentru suflet. Dar copiii se schimbau. Mâncau liniștiți. Dormeau noaptea. Zâmbeau. Cântau prin casă. Învățau să pună poze cu magneți pe frigider. Învățau să fie copii.
Iar într-o seară, în timp ce le citeam povestea de culcare, Nicu m-a privit cu ochii lui mari, calzi:
„Știi, mătușă… am învățat ceva.”
„Ce, puiule?”
„Familia nu e cine îți spune că te iubește.
Familia e cine nu te lasă afară.”
Și atunci am știut că făcusem exact ce trebuia.
Chiar dacă lumea întreagă nu ar fi fost de acord,
eu, în ochii acelor trei suflete,
eram acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.