Patruzeci de ani petrecuse în atelierul ăla. Patruzeci de ani reparând motoare pentru cei care nu-și permiteau service-uri scumpe. Patruzeci de ani oferind adăpost, în tăcere, unor oameni ca mine. Atunci am aflat că nu fusesem nici primul, nici ultimul care-și găsise salvarea acolo.
— „Angajează un avocat”, i-am spus.
— „N-am bani de unul destul de bun ca să se pună cu primăria.”
Ar fi trebuit să mă ofer atunci. Ar fi trebuit să mă urc în mașină în noaptea aia. Dar, în loc de asta, am spus…
„O să văd ce pot face, Mihai. Sunt prins cu un caz mare acum.”
A tăcut o clipă. I-am auzit respirația grea în receptor.
— „Înțeleg, băiete. Ai treabă. Ai ajuns departe. N-aveam de gând să te încurc.”
A închis. Iar în liniștea biroului meu, cu geamuri mari și o cană de cafea scumpă, am simțit un nod în gât.
Am încercat să mă concentrez pe dosare, pe termene, pe clienți care plăteau mii de lei pe oră. Dar în minte îmi tot revenea imaginea lui Mihai, singur în atelier, înconjurat de unelte și motoare care, poate, aveau să fie demolate curând.
Trecuseră două săptămâni. Într-o seară, întorcându-mă acasă, am văzut o motocicletă parcată la colțul străzii. Era una veche, dar îngrijită. M-a lovit amintirea mirosului de ulei și benzină arsă. M-am așezat pe bordură și am înțeles ceva simplu: oricât aș fi urcat, eram tot băiatul din tomberon, salvat de un om care mi-a arătat ce înseamnă demnitatea.
A doua zi, mi-am luat concediu. Am condus opt ore până la orașul meu natal. Atelierul lui Mihai arăta exact ca în amintiri — doar că acum era plin de pancarte: „PROPRIETATE PRIVATĂ”, „DE VÂNZARE”, „CONSTRUCȚIE NOUĂ ÎN CURÂND”.
Mihai stătea pe o ladă, cu mâinile murdare de vaselină, și se uita la zidurile lui preferate.
— „Știam că o să vii”, mi-a zis fără să ridice privirea.
— „De data asta am venit să te ajut, nu doar să te salut.”
Am stat nopți întregi printre dosare, acte și legi de urbanism. Am descoperit că firma de construcții cumpărase tot cartierul cu ajutorul unor funcționari corupți. Am scris plângeri, am făcut apeluri, am adus televiziunile locale.
În ziua procesului, sala era plină de motocicliști. Șarpe, Popa, Ursu — toți. Veniseră în cămăși călcate, dar cu cizmele pline de noroi. Mihai stătea în spate, cu brațele încrucișate și lacrimi ascunse sub barba lui albă.
Am pledat cum nu mai pledasem niciodată. N-a fost despre legi, ci despre oameni. Despre cum un atelier mic poate fi un cămin, un refugiu, o familie. Când am terminat, am văzut judecătorul uitându-se peste ochelari, impresionat.
După o săptămână, primăria a retras proiectul. Atelierul rămânea. Mihai a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat cum o făcea odată, strivindu-mă aproape.
— „Ți-am spus eu că ești deștept, băiete. Dar acum știi și tu că n-ai nevoie de costum ca să fii om mare.”
Am rămas câteva zile acolo. Am băut cafeaua pe care o făcea el mereu, am ascultat motoarele turate și râsetele celor care fuseseră ca mine — salvați de un om simplu, cu inimă mare.
Când am plecat, Mihai mi-a întins o cheie ruginită.
— „Pentru când te întorci acasă.”
Am strâns-o în palmă și, pentru prima dată după mulți ani, am simțit că viața mea are sens. Nu pentru că eram avocat, ci pentru că mă întorsesem acolo unde totul începuse: în familia care mă alesese fără acte, dar cu sufletul.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.