Ion a închis brusc laptopul. Inima îi bătea nebunește.
Cuvintele acelea i se învârteau în minte ca un ecou: „Chiar dacă tatăl tău nu se mai întoarce niciodată…”
A stat câteva minute nemișcat, ascultând doar ticăitul ceasului din birou.
Pentru prima dată după mult timp, ceva îl lovise mai tare decât orice cifră din cont sau pierdere din afaceri.
Femeia aceea… nu voia nimic de la el. Nu-l lingușea, nu-l manipula.
Pur și simplu îi dăruia copilului său ceea ce el nu fusese în stare: căldură.
A doua zi, când a coborât la micul dejun, Maria era deja în bucătărie, spălând vasele.
Părul îi era prins într-un coc simplu, iar mâinile îi erau roșii de la detergent.
Ion s-a oprit în prag, fără să spună nimic.
— Bună dimineața, domnule Călinescu, a spus ea politicos.
El a încuviințat din cap, dar n-a putut rosti niciun cuvânt.
Pe tot parcursul zilei, nu s-a putut concentra.
Pe birou, printre documente, i se părea că vede chipul palid al lui Andrei.
Și vocea Mariei, caldă și blândă, îi răsuna în gând: „Ești mai puternic decât toți supereroii.”
Seara, s-a întors mai devreme acasă.
Când a intrat în camera fiului său, Maria era acolo, ca de obicei.
Îi citea o poveste.
Andrei dormea deja, cu un zâmbet mic pe buze.
Ion s-a apropiat fără zgomot.
— Maria, a spus el încet.
Ea s-a ridicat imediat.
— Scuzați-mă, domnule, eu doar…
— Știu ce faci, a întrerupt-o el. Am văzut.
Ochii femeii s-au mărit.
— Ați văzut…?
Ion a dat din cap.
— Da. Și… îți mulțumesc.
Liniștea dintre ei a fost apăsătoare.
Maria și-a strâns mâinile în față, rușinată.
— Nu trebuia să o faceți, domnule. Nu trebuia să instalați…
— Știu, a spus el. Ai dreptate.
Pentru prima oară, vocea lui nu suna ca a unui om de afaceri rece, ci ca a unui tată pierdut.
— Mi-am dat seama că n-am fost acolo pentru el. Nici pentru soția mea. Nici pentru mine.
Ea l-a privit cu blândețe, fără să-l judece.
— Uneori, domnule Călinescu, oamenii bogați nu-și dau seama cât de scumpe sunt lucrurile gratuite: o vorbă bună, o îmbrățișare, o clipă de atenție.
Cuvintele ei l-au atins mai tare decât orice discurs.
În tăcerea care a urmat, Ion s-a așezat pe scaunul de lângă pat.
Și, pentru prima dată în doi ani, i-a mângâiat fiul pe păr.
— Noapte bună, campionule, a șoptit.
Din acea seară, ceva s-a schimbat în conacul Călinescu.
Ion a început să vină acasă devreme. A învățat să-l hrănească pe Andrei, să-i spună povești, să-l facă să râdă.
Maria continua să fie acolo, dar acum nu mai era doar menajera. Era parte din familie.
Câteva luni mai târziu, într-o zi de primăvară, Andrei a reușit să facă primii pași, sprijinit de tatăl său.
Maria plângea în tăcere în colțul camerei.
Ion s-a uitat la ea și a zâmbit.
— Nu știu cum să-ți mulțumesc.
Ea a clătinat din cap.
— Nu mie, domnule. Lui. A vrut doar să simtă că tatăl lui e acolo.
Atunci Ion a înțeles că nu averea, nici casele, nici conturile nu te salvează.
Ci oamenii.
Și iubirea pe care o dăruiești, chiar și când crezi că nu mai ai nimic de oferit.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.