Tăcerea care a urmat a fost grea, ca o plapumă aruncată peste toți trei. Mihai o privea pe Carmen cu sprâncenele încruntate, căutând o explicație logică. Dar femeia nu părea nici încurcată, nici vinovată. Doar tristă.
„Am cunoscut-o pe Irina acum zece ani”, spuse ea în cele din urmă, cu o voce în care răsuna o nostalgie dureroasă. „Lucram amândouă într-un azil, ea era voluntară acolo. Avea un zâmbet care putea schimba ziua oricui.”
Sofia o privea cu neîncredere, dar ceva în tonul acelei voci o făcea să nu mai țipe. Mihai își simți gâtul uscat. Soția lui fusese medic voluntar, dar nu pomenise niciodată numele acestei femei.
„Și ce vrei să spui cu asta?” întreabă el, încercând să-și păstreze calmul.
„Vreau doar să spun că ea m-a ajutat atunci când nimeni altcineva n-ar fi făcut-o. M-a învățat să cred din nou în oameni. Când am văzut poza, n-am putut să mă abțin. Parcă am revăzut-o vie pentru o clipă.”
Sofia își lăsă privirea în jos, iar lacrimile pe care le ținuse cu dinții până atunci i se rostogoliră pe obraji. Carmen se apropie încet, fără să întindă mâna, doar stătea acolo, aproape, într-un fel care nu părea deloc invaziv.
„Știi, mama ta vorbea mereu despre tine”, spuse ea cu blândețe. „Avea o fotografie cu tine în buzunarul halatului. Spunea că e cel mai frumos motiv pentru care merită să lupte în fiecare zi.”
Fetița izbucni în plâns și se aruncă în brațele femeii. Mihai închise ochii, incapabil să-și stăpânească emoțiile. În toți acești ani, încercase să protejeze copilul de durerea pierderii, dar uitase că tăcerea doare uneori mai tare decât adevărul.
În zilele care au urmat, ceva s-a schimbat în casă. Sofia nu mai țipa. În fiecare dimineață, se ducea la bucătărie, unde Carmen pregătea cafeaua lui Mihai și o cană de lapte cald pentru ea. Stăteau la masă și vorbeau despre Irina – despre cum îi plăcea să cânte în timp ce gătea, despre felul în care își înfășura părul în eșarfa verde, despre râsul ei care umplea casa.
Mihai le privea și simțea cum povara din piept începe să se topească. Într-o seară, a găsit-o pe Sofia în grădină, ajutând-o pe Carmen să ude florile. Amândouă râdeau, iar în aer plutea ceva ce nu mai simțise de mult – pace.
Când s-a apropiat, Carmen l-a privit și a spus simplu:
„Știți, domnule Herdelea, Irina mi-a spus odată că oamenii nu mor cu adevărat cât timp mai este cineva care le rostește numele.”
Din acel moment, Mihai a înțeles. N-avea nevoie de încă o menajeră. Avea nevoie de cineva care să-i aducă aminte cum se simte iubirea.
Au trecut luni. Casa nu mai era plină de tăcere și lacrimi. Era plină de viață, de râsete și de povești. Sofia îi lăsa lui Carmen bilețele desenate cu inimioare, iar Mihai se trezea adesea zâmbind fără motiv.
Într-o duminică, Carmen a găsit o scrisoare veche printre cărțile Irinei. Era adresată „pentru Mihai și Sofia”. Cu mâinile tremurânde, a dus-o la ei. Înăuntru, Irina scrisese:
„Dacă nu mai sunt, să știți că am iubit fiecare clipă alături de voi. Și sper ca într-o zi să găsiți pe cineva care să vă ajute să zâmbiți din nou.”
Mihai a ridicat privirea spre Carmen. Niciun cuvânt nu era nevoie. În ochii lor se citea același adevăr: Irina își ținuse promisiunea.
Din ziua aceea, casa Herdelea nu a mai fost doar o casă. A redevenit acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.