Când și-a revenit, totul în jur era un haos. Cineva îi ținea mâna, altcineva îi punea o compresă rece pe frunte. Se auzeau voci, pași, zgomot de scaune trase.
— Doamnă Elena, mă auziți? — vocea Sofiei tremura.
Elena a clipit de câteva ori și a încercat să se ridice.
— Unde… unde e el? Unde e Ionuț?
Sofia a ezitat, uitându-se speriată spre Andrei.
— Copilul… a fugit din sală. Toată lumea e în căutarea lui.
Elena a încercat să se ridice, dar picioarele nu o ascultau. O durere surdă i-a străbătut pieptul, dar a strâns din dinți.
— Du-mă la el, Sofia. Te rog… du-mă.
Andrei s-a apropiat și i-a pus mâna pe umăr.
— O să-l găsim, Elena. Am trimis deja oameni să caute.
— Nu, nu înțelegi! — a izbucnit ea. — E fiul meu! E Ionuț!
Toți au rămas muți. Nimeni nu știa ce să spună. Era greu de crezut că acel copil, crescut în orfelinat, putea fi băiatul pierdut al femeii care îi ajutase pe toți.
După câteva minute, Elena a fost dusă în curte. Aerul rece al serii o lovea în față, dar nu-i păsa. Își strângea paltonul la piept, ca și cum ar fi vrut să-și țină inima întreagă.
— Pe unde a luat-o? — a întrebat cu vocea frântă.
Un bărbat din echipă a arătat spre poarta laterală.
— A ieșit pe acolo. Unii spun că s-a dus spre parc.
Elena a pornit fără să mai aștepte. Pantofii i se afundau în noroiul moale, dar ea mergea repede, împinsă de o forță pe care n-ar fi știut să o explice.
În depărtare, printre felinarele slabe, a zărit o siluetă mică, aplecată lângă o bancă. Inima i-a tresărit.
— Ionuț! — a strigat cu toată puterea.
Băiatul s-a întors brusc. Lacrimile îi străluceau pe obraji.
— Nu… nu știam că trăiești — a spus el, tremurând. — Mi-au spus că ai murit și tu…
Elena a căzut în genunchi și l-a cuprins în brațe.
— Nu, dragul meu, n-am murit. Te-am căutat peste tot. În fiecare zi, în fiecare vis…
Băiatul s-a lăsat cu capul pe umărul ei și a izbucnit în plâns. Pentru o clipă, timpul s-a oprit.
Andrei și Sofia i-au găsit așa, îmbrățișați, în mijlocul parcului luminat de felinare. Nimeni nu mai spunea nimic.
Elena i-a șters lacrimile băiatului cu mâinile tremurânde.
— Totul va fi bine, puiul meu. Nu te mai las niciodată.
Ionuț a ridicat ochii spre ea.
— Pot să mai cânt? Pentru tine?
Ea a zâmbit printre lacrimi.
— Da, cântă, iubitul meu. Acum cânți acasă.
Și atunci, în liniștea nopții, glasul copilului s-a ridicat curat și plin de emoție. Cânta o melodie simplă, despre dor și speranță, pe care Elena o compusese cândva pentru el, fără să știe că avea s-o audă din nou.
Oamenii s-au oprit pe stradă, ascultând fără să înțeleagă de ce lacrimile le curgeau pe obraji.
Elena îl privea, și în sfârșit, după atâția ani de durere, simțea că viața îi dăduse înapoi ce pierduse.
A doua zi, în fața orfelinatului, a fost pus un panou mare: „Sala de muzică Ionuț Ionescu – locul unde cântecul vindecă inimile.”
Elena a privit acel panou și a șoptit:
— Acum, dragii mei, pot veni la voi liniștită. Am împlinit promisiunea.
Și pentru prima dată după mult timp, a simțit pace.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.