Dar când a ajuns la ușă, un bărbat în costum scump a intrat grăbit în clădire. Toți s-au oprit. Era domnul Popescu, fondatorul și partenerul principal al biroului de avocatură.
— Ce se întâmplă aici? — a întrebat el cu voce calmă, dar tăioasă.
Recepționista s-a îndreptat brusc, încercând să pară profesionistă.
— Domnule Popescu, e doar o doamnă în vârstă care a intrat din greșeală. Încercam să o conducem afară.
Bărbatul a privit-o pe Marta. Ochii lui s-au înmuiat.
— Din greșeală? Pe doamna Marta Petrescu o dați afară?
Cei prezenți au amuțit. Numele acela a căzut ca un trăsnet.
— Domnule, — bâigui recepționista, — nu știam…
— Nu, nu știai, — a întrerupt-o el. — Pentru că n-ai întrebat. Pentru că în loc să respecți oamenii, i-ai judecat după haine.
S-a întors către Marta, care stătea dreaptă, cu mapa strânsă la piept.
— Doamnă Petrescu, vă rog să mă iertați pentru această rușine. Sala de conferințe e pregătită. Toți colegii mei sunt deja acolo.
În acel moment, chipurile celor care râseseră s-au albit. Maria, avocata blondă, a făcut un pas în spate.
— Cum adică… conferință? — a îndrăznit să întrebe cineva.
— Doamna Petrescu este noul proprietar al firmei, — a spus Popescu. — A cumpărat pachetul majoritar de acțiuni săptămâna trecută.
Un murmur s-a răspândit prin recepție. Telefoanele s-au oprit din filmat. Liniștea devenise apăsătoare.
Marta a inspirat adânc.
— N-am venit aici ca să umilesc pe nimeni, — a spus ea. — Dar e trist să vezi cum se pierd valorile. Respectul nu costă nimic, dar lipsa lui poate costa totul.
S-a întors către paznic.
— Mulțumesc că ai fost politicos. Poți rămâne, vom avea nevoie de oameni cu suflet.
Apoi privirea i s-a mutat spre recepționistă și cele două tinere care o batjocoriseră.
— Dumneavoastră… puteți merge acasă. Contractele se vor încheia azi.
Nimeni n-a scos o vorbă. În câteva minute, locul care forfotea de râsete s-a umplut de tăcere și rușine.
Marta a pășit în sala de conferințe. Toți partenerii se ridicaseră în picioare. Domnul Popescu i-a oferit scaunul principal.
— N-am venit să schimb totul peste noapte, — a spus ea, așezându-se. — Am venit să reamintesc ceva simplu: fără omenie, nici cel mai mare birou de avocatură nu valorează doi bani.
În colțul sălii, prin geamurile mari, lumina de dimineață cădea peste chipul ei calm.
La finalul zilei, paznicul i-a deschis ușa și a spus, zâmbind:
— Doamnă Marta, azi ați dat o lecție pe care n-o vor uita niciodată.
Ea a zâmbit ușor.
— N-am vrut să dau o lecție, om bun. Am vrut doar să le arăt că respectul e cea mai curată formă de putere.
A plecat încet, cu pasul sigur, iar în urma ei biroul părea un alt loc — mai tăcut, dar, pentru prima dată, plin de rușine și, poate, de învățătură.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.