Totul a devenit o ceață. Îi vedeam pe paznici escortându-le pe mama și pe Veronica afară, în timp ce eu tremuram, ținând strâns pătura copiilor mei. Nici nu mai știam dacă plâng de furie, de frică sau de oboseală. Mă simțeam sfârșită.
După ce ușa s-a închis, asistenta s-a apropiat de mine și mi-a zâmbit blând.
— Sunteți în siguranță acum. Îi vom nota în raport și nu vor mai avea voie să intre fără aprobare.
Am dat din cap, dar în sufletul meu știam că nu se terminase. Mama mea nu cunoștea limite. Și Veronica…
Veronica era oglinda ei mai tânără, doar că mai vicleană.
Câteva zile mai târziu, m-am întors acasă cu gemenii. Mihai, soțul meu, a fost mereu stânca mea. M-a ținut în brațe și mi-a promis că nimeni nu se va apropia de copii fără voia mea. Dar noaptea, când toată casa adormea, mă uitam la cei doi micuți și îmi venea să plâng. Cum putea o mamă să-și pună fiicele una împotriva celeilalte?
Într-o dimineață, am primit un plic. Nu avea expeditor, doar scrisul mamei: „Gândește-te bine. Veronica ar fi o mamă bună.” Am strâns hârtia în pumni și am aruncat-o în sobă.
Dar liniștea n-a durat. După o săptămână, am observat urme de pași în fața casei, deși ningea și nimeni nu fusese anunțat să vină. Noaptea auzeam zgomote — scârțâit de poartă, pași în curte. Mihai a ieșit cu lanterna, dar nu a găsit nimic.
Într-o seară, când gemenii aveau doar trei săptămâni, m-am trezit cu senzația că nu suntem singuri. Lumina slabă din hol tremura. Am luat telefonul și am verificat camera video din sufragerie — o siluetă se mișca lângă geam. Am simțit cum mi se oprește inima.
Mihai a sunat imediat la poliție. Când au venit, au găsit urme clare în zăpadă, duse până la mașina Veronicăi. A doua zi, am primit un ordin de restricție.
Mama și sora mea au fost obligate să stea departe de noi, dar știam că rana lăsată nu se va vindeca ușor.
Lunile au trecut. Gemenii creșteau frumos, iar casa noastră redevenea un loc cald. Dar într-o zi, când Mihai era la serviciu, a venit poștașul cu o cutie mică. Înăuntru era o pereche de botoșei albaștri, identici cu cei în care îi adusesem acasă. Și un bilețel: „Îți vei aminti mereu că trebuia să împărți.”
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare, dar apoi ceva s-a schimbat în mine. Nu mai eram femeia speriată din salonul de spital. Eram mama lor. Leul care-și apără puii.
Am dus cutia direct la poliție. Au luat amprentele și au deschis un dosar pentru hărțuire. A fost ultima dată când am auzit de mama sau de Veronica.
Anii au trecut. Octavian și Nicu mergeau la școală și se certau doar pentru cine apasă primul pe butonul telecomenzii. Într-o seară, când i-am privit adormiți, am înțeles ceva.
Uneori, sângele nu înseamnă familie. Familie e cel care rămâne lângă tine când lumea se destramă. Eu îmi găsisem familia — în râsul copiilor mei, în brațele lui Mihai și în liniștea serilor fără umbre la geam.
Și chiar dacă trecutul a încercat să mă frângă, m-a făcut, de fapt, mai puternică. Pentru că, atunci când ești mamă, frica nu te mai stăpânește — o folosești ca scut. Iar eu nu mai aveam de gând să pierd niciodată lupta pentru ai mei.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.