După acea cină am simțit un amestec ciudat de ușurare și tristețe. Da, mă priviseră de sus, dar măcar acum știam exact cu cine aveam de-a face. Vlad a condus spre casă fără să scoată o vorbă. Ținea mâinile încleștate pe volan, ca și cum ar fi vrut să-și ascundă furia.
— De ce ai făcut asta, Andreea? — a spus în cele din urmă, fără să se uite la mine.
— Ca să aflu ce cred cu adevărat despre mine. Acum știu, — i-am răspuns liniștită.
A tăcut. Doar respirația lui grea și sunetul monoton al mașinii umpleau aerul.
A doua zi dimineață, telefonul a vibrat. Pe ecran scria: Livia — mama lui Vlad.
Am răspuns, cu o presimțire rece în stomac.
— Bună dimineața, draga mea, — a început ea cu o voce siropoasă. — M-am gândit mult aseară. Ești o fată bună, dar… poate că fiul meu are nevoie de cineva mai potrivit.
Mi-a scăpat un zâmbet amar.
— Sunteți sigură că știți ce înseamnă „potrivit”, doamnă Livia?
A tăcut o clipă, apoi și-a schimbat tonul:
— Nu vreau certuri, dragă. Doar… nu-i complica viața.
Mai târziu, am primit un mesaj de la Vlad:
„Mama e îngrijorată. Poate ar fi bine să amânăm puțin nunta.”
„Să amânăm.”
Trei cuvinte care mi-au înghețat sângele în vene.
Seara, am mers la el acasă. Dar nu mai eram fata cu rochia cumpărată de la second-hand.
Eram eu — adevărata Andreea. Într-o rochie elegantă, neagră, părul desfăcut, privirea fermă. Când m-a văzut în prag, Vlad a rămas fără glas.
— Te-ai schimbat… — a murmurat. — Ai primit o promovare?
— Nu, — i-am răspuns. — Doar am decis să nu mai joc teatru.
Am scos din geantă câteva dosare, laptopul, contracte.
— Ți-amintești de „mica firmă” unde spuneam că lucrez? E a mea. Eu sunt fondatoarea și directoarea. Avem cincisprezece angajați, clienți din Europa și SUA, birou în centru. Nu am spus nimic pentru că am vrut să văd cum vă comportați.
Fața lui s-a albit. A făcut un pas înapoi, ca și cum cuvintele mele l-ar fi lovit fizic.
— Deci m-ai mințit tot timpul?
— Nu. Te-am pus la încercare. Și tu, Vlad… nu ai trecut.
A tăcut. Apoi, după o lungă pauză, a spus încet:
— Poate că ar fi mai bine să mergem pe drumuri separate.
Am dat din cap.
— Așa cred și eu. Măcar acum știm amândoi cine suntem.
Au trecut trei săptămâni.
Munceam, călătoream, dormeam mai bine. Într-o zi ploioasă de joi, telefonul a sunat din nou.
— Bună ziua, Andreea, sunt Livia. —
— Bună ziua, doamnă, — am spus rece. — Ce surpriză…
— Te rog, nu închide. Vlad… Vlad regretă. A plecat de acasă, s-a certat cu tatăl lui, a pierdut jobul. Mi-a spus că fără tine nu mai are echilibru.
Am tăcut o clipă, apoi am spus simplu:
— Și ce vrea acum? Să-mi arate cât de „potrivită” sunt pentru el?
Ea a suspinat.
— Știu că te-a rănit. Dar îl iubești, nu-i așa?
— L-am iubit, — am zis. — Dar dragostea adevărată se vede când e greu. Iar el, când a fost greu, m-a lăsat singură.
Am închis telefonul fără ezitare.
O lună mai târziu, mă aflam la Cluj, la o conferință de marketing. După prezentarea mea, un bărbat s-a apropiat de mine. Înalt, bine îmbrăcat, cu un zâmbet cald și privire sinceră.
— Sunteți Andreea Dumitrescu? — a întrebat. — Cea care a coordonat campania Helix Media?
— Da, eu sunt.
— Mă numesc Matei. Lucrez pentru un partener internațional. Am auzit povestea dumneavoastră. Sincer, rar întâlnești pe cineva care să fie atât de autentic într-o lume plină de măști.
Am vorbit mult. La început despre afaceri, apoi despre viață. Despre pierderi, curaj și despre ce înseamnă să fii tu însuți.
Privirea lui nu judeca, ci asculta. Era o liniște între noi pe care nu o mai simțisem de mult.
Când m-am întors la București, am realizat că ceva s-a schimbat.
Iar peste câteva luni, când Matei a venit în biroul meu și mi-a spus:
— Nu vreau să te prefaci niciodată. Vreau doar să fii tu. Cu mine. —
am înțeles că pentru prima dată nu trebuia să mai joc niciun rol.
Finalul:
Uneori trebuie să porți o mască pentru a vedea adevărata față a celor din jur.
Dar cel mai important este să știi când să o dai jos.