În clipa aceea, tăcerea s-a întins peste încăpere ca un val rece. Lorena a clipit scurt, apoi a întins mâna spre paznic.
— Vă rog să o conduceți afară. Acest loc nu e pentru oricine, a spus ea cu un zâmbet fals.
Paznicul, un bărbat înalt cu brațe ca niște trunchiuri de copac, s-a apropiat. Valentina s-a ridicat calm, fără să spună nimic. În jurul ei, priviri ironice, șoapte și un aer de superioritate pluteau ca fumul unui trabuc scump. A făcut un pas spre ieșire, dar s-a oprit brusc.
Dinspre ușa principală s-au auzit pași apăsați. Un bărbat în costum gri, cu privirea rece și siguranța celor obișnuiți să fie ascultați, a intrat în hol. Era Andrei Dumitrescu, directorul general al băncii. Soțul Valentinei.
Cei prezenți au amuțit. Până și recepționera a lăsat oja să-i curgă pe deget.
Andrei s-a apropiat, fără să scoată o vorbă. Privirea lui a alunecat peste chipurile angajaților, oprindu-se pe Lorena.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat, cu o voce scăzută, dar tăioasă.
Lorena a înghițit în sec.
— Domnule director… această doamnă… voia să retragă o sumă mare, dar nu figura în baza noastră de clienți importanți și…
— Și te-ai gândit să o umilești? a întrerupt-o el.
Un fior a trecut prin sală. Valentina nu spunea nimic. Îl privea doar, cu acea liniște a oamenilor care știu că adevărul are răbdare.
Andrei a inspirat adânc, apoi s-a întors către toți.
— Să știți cu toții cine este această femeie. Este soția mea. Și are mai multe conturi aici decât oricine din acest birou.
Nicu Stănescu a încercat să se ascundă în spatele unei coloane, dar Andrei l-a văzut.
— Tu, Nicule, cel cu glumele ieftine, adu-mi imediat registrul de tranzacții. Lorena, biroul tău e gol de acum.
Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet. Nimeni nu a îndrăznit să miște.
— Iar voi toți, a continuat el, care ați râs sau ați judecat-o pe femeia asta doar după haine, mergeți acasă. Azi. Vă voi trimite deciziile de concediere personal.
Tăcerea s-a spart în respirații grele. Marina Luca, tânăra psiholoagă, s-a ridicat încet și s-a apropiat de Valentina.
— Îmi cer scuze, doamnă. Nu e normal ce s-a întâmplat aici.
Valentina a zâmbit blând.
— Nu-i nimic. Uneori trebuie să vezi adevărata față a oamenilor, ca să știi cine merită să rămână.
Andrei s-a întors către ea, iar în privirea lui se amestecau furia și mândria.
— Hai acasă, Valentina. Nu mai ai ce căuta printre oameni care confundă valoarea cu eticheta de pe haină.
Au ieșit împreună, lăsând în urmă o liniște stânjenitoare. În spatele lor, angajații își strângeau lucrurile, evitând să se privească unii pe alții.
Pe trotuar, Valentina și-a întins brațul spre el.
— Nu trebuia să faci asta pentru mine, a spus ea.
— N-am făcut-o doar pentru tine, a răspuns Andrei. Am făcut-o pentru toți cei care sunt tratați de sus doar pentru că nu poartă ceasuri scumpe.
Ea a zâmbit.
— Poate că lumea ar fi mai bună dacă fiecare om ar trebui să-și câștige respectul fără să arate cât are în cont.
El i-a luat mâna și au pornit spre mașină. Soarele, același care strălucea peste marmura rece a băncii, se oglindea acum în ochii lor.
Și undeva, înăuntru, o lecție rămânea scrisă pe pereții tăcuți ai Helios Capital: uneori, cea mai scumpă haină e demnitatea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.