…un pachet învelit într-o păturică albastră
Irina s-a așezat lângă el, iar Mihai a dat volumul mai tare. Nu se auzea nimic, doar imaginea tremurândă a soției sale care mângâia acel mic pachet. Apoi, când ea a desfăcut păturica, inima lui a sărit o bătaie.
Era un bebeluș.
Un bebeluș cu obrajii rotunzi, care dormea liniștit. Irina îl ținea cu atâta tandrețe, încât lacrimile i-au urcat instantaneu în ochi lui Mihai. Dar mintea i se zbătea: Cum? Al cui e copilul?
El și Irina încercaseră ani întregi să aibă unul, fără succes. Medici, tratamente, rugăciuni – totul în zadar. Și acum… un copil apărut din senin?
A doua zi, Mihai n-a mai putut sta departe. S-a întors acasă, prefăcându-se că avionul fusese anulat. Irina a tresărit când l-a văzut în prag, dar și-a ascuns emoția rapid.
— Ce s-a întâmplat? Credeam că ești la București!
— S-a schimbat planul, a răspuns el, încercând să pară calm.
Dar privirea lui alunecase deja spre dormitor. Cearșafurile erau întinse pe sârmă, iar în aer plutea același miros de lavandă.
— Irina, trebuie să vorbim, a spus el, vocea tremurând.
Ea a înțeles imediat. Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mihai, te rog, nu te supăra…
— Spune-mi doar adevărul, Irina! Cine e copilul?
Ea s-a prăbușit pe scaun, tremurând.
— Nu e al altcuiva, Mihai. E al nostru.
— Ce? Cum adică?
Atunci, Irina i-a povestit totul. Într-una din deplasările lui lungi, primise un telefon de la spital. O tânără murise la naștere, iar bebelușul ei, abandonat fără rude, avea nevoie urgentă de o mamă temporară până la finalizarea actelor de plasament.
Irina, care făcea voluntariat la maternitate, acceptase fără să-l anunțe pe Mihai. Nu voia să-i dea speranțe degeaba. Nu voia să-l doară din nou, cum îl duruse de fiecare dată când testele de sarcină fuseseră negative.
— L-am îngrijit, Mihai. Noaptea îl țineam în brațe și plângeam. Nu pentru că nu era al nostru… ci pentru că mi-am dat seama cât de mult îmi lipsea să fiu mamă.
Mihai a rămas nemișcat, privind-o. Apoi, fără un cuvânt, s-a apropiat și a luat bebelușul în brațe. Copilul s-a foit puțin și a scos un gângurit firav, iar Mihai a simțit cum i se rupe ceva înăuntru.
— Irina… trebuia să-mi spui, a șoptit el.
— Mi-a fost teamă că n-o să mă înțelegi. Că o să crezi că încerc să-l înlocuiesc pe cel pe care n-am reușit să-l avem…
El a ridicat privirea spre ea.
— Poate că n-am reușit să-l avem… dar uite, Dumnezeu ni l-a trimis altfel.
În zilele care au urmat, Mihai și Irina au început demersurile pentru adopție. N-a fost ușor — drumuri la autorități, dosare, analize, birocrație cât cuprinde. Dar de data asta, Mihai era hotărât. Nu mai era bărbatul care fugea mereu în delegații; era tatăl care se întorcea acasă.
Câteva luni mai târziu, Irina l-a sunat în timp ce el era la birou. Vocea îi tremura de bucurie.
— Mihai… am primit vestea! E oficial. E al nostru!
El a lăsat telefonul pe birou, și-a șters ochii cu dosul palmei și a ieșit afară, privind cerul senin.
Când a ajuns acasă, Irina stătea în prag, ținându-l pe micuț în brațe, exact ca în prima seară din filmare. De data asta, însă, Mihai nu mai era un bărbat plin de îndoieli.
S-a apropiat, i-a cuprins pe amândoi și a spus simplu:
— De acum, n-o să mai plec nicăieri. Aici e tot ce-mi trebuie.
Și în acea clipă, în liniștea casei lor din Brașov, s-a simțit pentru prima oară cu adevărat acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.