Sofia se trezise devreme în dimineața aceea. Avea ochii obosiți, dar inima… inima îi bătea mai tare decât oricând. Sarcina era deja avansată, iar mersul devenise mai greu, dar pașii ei aveau o hotărâre nouă, tăcută, pe care nu o mai simțise de mult. Îmbrăcată într-o rochie simplă, albă, cu un buchet de flori de câmp în mână, cobora pe bulevardul pietruit al orașului ca o femeie care nu mai datora nimic trecutului.
Și totuși, trecutul o aștepta la colțul străzii.
Damian era într-o mașină scumpă, cu geamul întredeschis, glumind cu un coleg din dreapta. Vocea lui răsuna cunoscut, fermecătoare, sigură pe sine. În câteva secunde, zâmbetul i se șterse de pe chip, iar privirea i s-a blocat. Pe trotuarul opus, Sofia trecea încet, iar burtica ei rotundă, vizibilă sub rochia vaporoasă, i-a tăiat respirația.
Timpul părea că s-a oprit.
Privirea lui Damian nu putea să se desprindă de ea. În acea imagine – femeia pe care o iubise, cu o viață crescând în pântec – totul s-a prăbușit în el. Cu opt luni în urmă, el fusese cel care îi spusese, cu voce rece, că nu era momentul pentru un copil. Că o sarcină i-ar fi distrus cariera. Că trebuie să aleagă între el și „greșeala” aceea. Ea plecase fără să se uite înapoi, și el se convinsese că totul se terminase. Dar acum… acum realitatea îl lovea în plin.
Sofia nu avusese niciodată de gând să renunțe.
Cu un an în urmă, trăiau într-un apartament spectaculos, în vârful orașului. Damian, CEO-ul unei companii uriașe, trăia cu viteza unui avion de lux – ședințe, contracte, ambiții. Sofia era liniștea din mijlocul furtunii, zâmbetul care-l aștepta seara acasă.
Când testul de sarcină a arătat cele două liniuțe, ea a simțit că universul i-a dat un dar.
Dar Damian nu a văzut un dar, ci un obstacol.
— Nu acum, îi spusese el, răsucindu-și inelul pe deget. Nu e momentul.
Vorbele acelea i-au rămas gravate în suflet. A încercat să-l facă să simtă ce simțea ea, dar el n-a vrut. A ales cariera. A ales controlul. Și când i-a lăsat hârtiile de divorț, Sofia a înțeles că nu mai era loc pentru doi oameni care iubeau viața în feluri atât de diferite.
A plecat. Fără reproșuri. Fără ură. Doar cu o tăcere care spunea totul.
În satul mic în care s-a mutat, Sofia a învățat să trăiască din nou. Făcea prăjituri pentru copii, cosea haine, râdea cu vecinele la poartă. În serile liniștite, își mângâia burta și-i vorbea pruncului despre curaj și lumină. Fiecare bătaie a inimii copilului era o dovadă că alesese bine.
Și acum, întoarsă pentru un control medical, destinul îi pusese din nou față în față.
Damian coborî din mașină fără să gândească.
— Sofia!
Femeia se opri, dar nu se întoarse imediat. Inspiră adânc și, abia apoi, ridică privirea. Ochii ei erau limpezi, fără ură. Doar o liniște grea, ca după furtună.
— Ești… însărcinată, reuși el să spună.
— Da, răspunse simplu.
— Al… al meu?
Sofia zâmbi amar.
— Al nostru, Damian. Al nostru.
El simți cum genunchii i se înmoaie. Toată siguranța, toată puterea lui de bărbat de succes se spulberaseră.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu m-ai fi ascultat. Ți-ai dorit o femeie care să te urmeze, nu una care să trăiască după inima ei.
Damian făcu un pas spre ea, dar Sofia se retrase instinctiv.
— Nu vreau nimic de la tine, spuse ea, privindu-l direct. Nici bani, nici explicații. Am tot ce îmi trebuie.
— Și eu? Eu ce mai am?
Ea l-a privit lung.
— Ai ce-ai ales, Damian. Tăcerea.
Cuvintele au căzut între ei ca o ușă trântită. El ar fi vrut să o roage, să o atingă, să-i spună că s-a schimbat, dar era prea târziu. În ochii ei nu mai era femeia care-l iubea oarb, ci mama care își purta copilul cu demnitate.
Când Sofia a plecat mai departe, vântul i-a ridicat ușor rochia, iar soarele i-a luminat chipul. Damian a rămas în urmă, cu privirea pierdută. A înțeles atunci că pierduse totul nu în ziua divorțului, ci în clipa în care îi ceruse să-și renege iubirea.
Pe trotuarul pietruit, pașii ei se îndepărtau încet, iar în aer plutea mirosul de flori de câmp.
Damian s-a aplecat, și pentru prima dată după mult timp, a plâns. Nu pentru femeia pe care o pierduse, ci pentru omul care nu fusese niciodată.
Și viața a mers mai departe — pentru ea, ca o primăvară care abia