Înăuntrul cutiei, lumina soarelui s-a prins pe niște obiecte ciudate: monede vechi, bucăți de argint, un ceas de buzunar și o fotografie înrămată, alb-negru. Lumea s-a apropiat în tăcere.
— În fiecare zi, când golesc pubelele, văd ce aruncă oamenii. De ani de zile, am adunat tot ce era părăsit, rupt, aruncat… și le-am dat o nouă viață. Așa cum am făcut și cu familia mea, a spus el cu voce caldă.
— Fotografia asta e de la începuturile noastre, a continuat el, arătând imaginea unei tinere familii cu un bebeluș în brațe. Noi nu am avut nimic, doar credință și muncă.
Maria își duse mâna la gură, plângând în tăcere.
— Într-o zi, am găsit în gunoi un portofel. L-am dus la poliție, și proprietarul — un domn bătrân — a venit la mine acasă. Înăuntru erau 30.000 de lei și acte importante. Nu a vrut să creadă că i le-am returnat. Știți ce mi-a spus? „Omul care nu fură nici când poate, acela e cu adevărat bogat.”
Privirile tuturor s-au îndreptat spre el. Beatrice, deși încerca să pară stăpână pe sine, își mușca buza.
— Cu timpul, am strâns destul cât să-mi trimit fata la facultate. Iar azi, omul care o iubește o primește ca pe o prințesă. Spuneți-mi, doamnă, e ceva rușinos în asta?
Liniște deplină. Doar foșnetul frunzelor și cântecul ușor al vântului se auzeau.
Dinu s-a ridicat în picioare. S-a apropiat de tatăl Mariei, i-a luat mâinile și i le-a sărutat.
— Vă mulțumesc, domnule Lupu. Datorită dumneavoastră am învățat ce înseamnă demnitatea.
Fiecare invitat a început să aplaude, încet la început, apoi din ce în ce mai tare. Chiar și câțiva din rudele lui Dinu, care plecaseră, s-au oprit în poartă, rușinați.
Beatrice și-a coborât privirea. Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— M-am înșelat, a spus ea în șoaptă. Ați crescut o fiică minunată.
Don Manuel a zâmbit și a închis cutia.
— Adevărata bogăție nu se măsoară în bani, doamnă, ci în ce rămâne în sufletul omului.
Apoi s-a întors spre Maria și Dinu:
— Trăiți frumos, copii. Și nu uitați niciodată de unde ați plecat.
Muzica s-a auzit din nou, iar oamenii au început să danseze. Beatrice, în tăcere, s-a așezat lângă Roza și i-a strâns mâna. Două mame, două lumi diferite, unite prin lacrimi și înțelegere.
Soarele apunea peste curtea plină de flori. Pe uliță, mașina de gunoi se îndepărta încet, scânteind în lumina serii.
Iar în inima Mariei, un gând simplu și curat răsuna: „Cine muncește cinstit, nu are de ce să se rușineze.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.