Leo stătea în scaunul cu rotile, privind florile fără niciun interes. Marina s-a apropiat încet, fără să spună nimic. Nu-l întrebase dacă voia ceva, nu-l forțase să vorbească. Doar s-a așezat pe o bancă, la câțiva pași distanță, și a început să curețe câteva frunze uscate căzute pe alee.
După câteva minute, a început să fredoneze încet un cântec vechi. Vocea ei era caldă, dar tristă. Leo a ridicat privirea pentru prima oară. Marina s-a prefăcut că nu observă.
În zilele următoare, s-a așezat tot acolo, în același loc, și a făcut același lucru. Cânta, vorbea cu florile, spunea povești simple despre satul ei, despre cum fiul ei se juca în noroi când era mic. Leo nu-i răspundea, dar o asculta.
Într-o după-amiază, Marina a venit cu o minge mică din burete. A pus-o pe iarbă, lângă el, și a spus: „Știi, fiul meu nu mergea deloc până la 3 ani. Credeam că nu o să-l văd niciodată alergând. Dar într-o zi, din senin, s-a ridicat și a mers. Poate că nu e nevoie să te grăbești, Leo. Poate că o să vină și ziua ta.”
Băiatul a atins mingea. A fost primul gest în afara tăcerii. Marina n-a zis nimic. A zâmbit și a plecat.
Toma, care văzuse totul de la fereastră, a simțit o strângere în piept. De mult nu mai văzuse o astfel de lumină în ochii copilului său. În seara aceea, pentru prima oară, s-a așezat la masă împreună cu toți. Marina a pus o supă simplă de legume și o pâine caldă. Casa mirosea a viață.
Cu timpul, Leo a început să vorbească tot mai mult cu ea. Marina îl făcea să râdă fără să forțeze. Îi povestea despre copilăria ei grea, dar și despre cum, uneori, bucuria se ascunde în cele mai mici lucruri.
Într-o zi, Toma s-a trezit devreme și a coborât în grădină. Leo era acolo, ținând o floare în mână. Marina îl învăța cum să o planteze. Băiatul zâmbea. Acel zâmbet simplu l-a doborât. Toma s-a aplecat și l-a îmbrățișat.
Nu a spus nimic, doar l-a ținut strâns, iar lacrimile i-au căzut pe umerii micuțului. Marina s-a retras discret, lăsându-i singuri.
De atunci, casa familiei Oprea n-a mai fost tăcută. Nu pentru că Marina cânta sau pentru că Leo începuse să vorbească mai mult, ci pentru că, în sfârșit, iubirea se întorsese acolo unde lipsise prea mult.
Și uneori, asta e tot ce trebuie — nu bani, nu medicamente, nu cadouri scumpe. Doar o inimă bună, care are răbdare să asculte tăcerea altcuiva.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.