Menajera s-a oprit o clipă, ținând ceașca de cafea în aer, parcă prinsă între teamă și sinceritate.
— Domnule Ionescu… e Maria. Femeia de la curățenie. A rămas mai mult aseară. Copiii nu se opreau din plâns, iar bona plecase mai devreme. A stat lângă ei până s-au liniștit.
Mihai a rămas nemișcat. Numai gândul că altcineva își ținuse copiii în brațe, în casa lui, îi dădea un fior ciudat. Dar ceva, undeva, îl făcea să nu poată fi furios.
După câteva clipe, a spus scurt:
— Să o chemăm. Vreau să vorbesc cu ea.
Maria a intrat cu privirea plecată, îmbrăcată în aceeași uniformă simplă, dar curată. Se aștepta să fie mustrată sau, mai rău, concediată.
— Domnule Ionescu, îmi cer iertare. Copiii plângeau de mai bine de o oră. N-am avut inimă să-i las așa. Le-am cântat puțin, și… n-am mai simțit când am adormit.
Vocea ei tremura, dar ochii trădau sinceritate.
Mihai a rămas în tăcere, privind gemenii care se jucau în pătuț. Erau senini, zâmbitori.
— Câți copii ai? — a întrebat el, aproape fără să-și dea seama.
— Unul singur. O fetiță. Are patru ani.
— Și… unde e acum?
— Acasă. Cu mama. Eu… lucrez cât pot, ca să nu-i lipsească nimic.
O liniște grea s-a lăsat peste încăpere. Pentru prima dată, Mihai a simțit o urmă de rușine. Avea tot ce-și putea dori un om: bani, casă, faimă. Dar nu și căldura pe care o vedea acum în gestul unei femei care n-avea aproape nimic.
— Nu ești concediată, a spus el, după un moment. Din contră. De azi, nu mai ești doar femeie de serviciu. O să te ocupi de copii.
Maria a clipit de mai multe ori, neștiind dacă a înțeles bine.
— Domnule, eu… nu trebuie…
— Nu e despre datorie, a zis Mihai, zâmbind pentru prima dată. E despre inimă. Copiii mei au dormit liniștiți lângă tine, și asta spune totul.
Au trecut zile, apoi săptămâni. Maria a devenit parte din casă. Nu ca angajată, ci ca o prezență caldă, un fel de lumină pe care copiii o căutau.
Mihai, în schimb, a început să vină acasă mai devreme. A lăsat dosarele, telefoanele, ședințele. A învățat să-și țină copiii în brațe, să le cânte, să le vorbească.
Într-o seară, după ce gemenii au adormit, s-a așezat în grădină, lângă Maria, privind cerul.
— Știi, i-a spus el, eu credeam că banii pot cumpăra liniștea. Dar aseară am înțeles că liniștea se găsește în lucruri mici… în respirația copiilor, în pacea dintr-o casă, în oameni ca tine.
Maria a zâmbit, cu ochii umezi.
— Liniștea nu se cumpără, domnule. Se crește. Ca o floare.
De atunci, viața în vila lui Mihai s-a schimbat. Nu mai era doar o casă luxoasă, ci un loc viu, plin de râsete și iubire.
Iar într-o dimineață, când gemenii au făcut un an, Mihai a ridicat privirea spre Maria și i-a spus simplu:
— Ți-aș fi recunoscător dacă ai rămâne mereu alături de noi.
Maria a oftat ușor, apoi a spus:
— Cât timp veți avea nevoie de mine, voi fi aici.
Și, pentru prima dată după mult timp, Mihai Ionescu, omul de milioane, s-a simțit din nou… acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.