Am ridicat privirea, speriată și neîncrezătoare. Din prima mașină a coborât un bărbat înalt, îmbrăcat elegant, cu umbrelă neagră și pantofi care sclipeau pe noroiul uliței.
Toți au tăcut. Până și ploaia părea că s-a oprit pentru o clipă.
Când l-am văzut mai bine, inima mi s-a oprit. Era el. Omul pe care-l așteptasem zece ani. Tatăl copilului meu.
Am rămas încremenită, cu acul în mână și firele de ață atârnând. El s-a apropiat încet, cu privirea plină de emoție. Vecinii priveau din praguri, cu gura căscată, iar copiii au început să șușotească între ei.
— „Ana…” a spus el, cu o voce stinsă, aproape tremurândă.
— „Am căutat ani de zile să vă găsesc… pe tine și pe băiat.”
N-am putut scoate un cuvânt. Doar lacrimile au început să-mi curgă pe obraji, amestecându-se cu ploaia.
Fiul meu a ieșit din casă și s-a oprit în mijlocul curții, privind când la mine, când la străinul acela care părea că a venit din altă lume.
Bărbatul s-a aplecat, a deschis brațele și, cu glasul frânt, a spus:
— „Tatăl tău… ți-a fost dor de mine?”
Copilul a rămas nemișcat o clipă. Apoi, încet, s-a apropiat. L-a privit lung, ca și cum ar fi vrut să vadă dacă visează.
Și, brusc, a alergat spre el, aruncându-se în brațele lui.
Atunci, s-a auzit un suspin lung din partea vecinilor. O femeie și-a dus mâna la gură, alta și-a făcut cruce.
Unul dintre bărbații care râseseră de mine ani la rând și-a plecat capul rușinat.
El m-a privit peste umărul copilului, cu lacrimi în ochi.
— „Ana, am fost un laș. Tatăl meu s-a opus, m-au trimis departe, m-au făcut să cred că nu te voi mai găsi. Dar am plecat de acasă, am muncit, am strâns bani și m-am întors. Nu pentru mine. Pentru voi.”
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. După atâția ani de suferință, cuvintele acelea păreau un vis.
Nu știam dacă să-l iert sau să-l alung. Dar când mi-am văzut copilul în brațele lui, am simțit cum toată amărăciunea din mine se topește.
— „Am venit să vă iau acasă,” a mai spus. „Să vă dau tot ce nu ați avut. Și, dacă mă ierți… să fim din nou o familie.”
Oamenii din sat au început să plângă. Unii rușinați, alții sincer mișcați.
Eu am făcut un pas înainte, am pus mâna pe umărul fiului meu și am spus, printre lacrimi:
— „Noi nu vrem palate. Avem nevoie doar de pace, de iubire și de un acoperiș curat deasupra capului.”
El a zâmbit și, pentru prima dată după ani întregi, am simțit că povara din inima mea se ridică.
Copilul nostru râdea și plângea în același timp, iar ploaia cădea peste noi, curățând parcă toți anii de durere.
Vecinii s-au retras încet, tăcuți. Iar acolo, în mijlocul curții pline de noroi, trei suflete se regăseau după o viață pierdută.
Nu știu dacă iertarea vine ușor, dar știu că uneori viața îți dă o a doua șansă exact când ai încetat să o mai aștepți.
Iar în acea zi, pentru prima oară după zece ani, am simțit că pot respira din nou.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.