…s-a aplecat brusc, mirosind portofelul, apoi s-a uitat spre ei și a început din nou să latre. De data asta, nu spre oameni, ci spre întunericul din spatele benzinăriei.
Mihai s-a uitat în direcția aceea. Părea doar un colț de parcare, cu câteva containere și o grămadă de paleți uzi. Totuși, câinele nu se clintea. Lătra tot mai tare, cu coada ridicată și cu ochii fixați acolo, ca și cum ar fi vrut să le spună ceva.
— Ce-i, bă, acolo? — a murmurat Mihai, făcând un pas înainte.
Dănuț a oftat. — Lasă-l, frate, probabil a simțit un șobolan sau ceva.
Dar în clipa următoare, un zgomot surd a venit din direcția respectivă. Ca un geam spart sau un capac de canal lovit cu putere. Amândoi au tresărit.
Câinele a pornit în fugă, iar Mihai, fără să stea pe gânduri, a luat o lanternă și s-a dus după el. Lumina tăia picăturile de ploaie în dungi strălucitoare. Când a ajuns în spate, a văzut ceva ce i-a înghețat sângele în vene.
În spatele containerului, pe jos, era un bărbat căzut. Ud leoarcă, cu o rană la frunte și hainele pline de noroi. Respira greu. Câinele îi lingea mâna, gemând încet, ca și cum încerca să-l încurajeze.
— Dănuț! — a strigat Mihai. — Vino repede!
Când au ajuns amândoi, omul a deschis ochii. — Ajutați-mă… am alunecat… nu pot să mă ridic…
Fusese un șofer care parcase în spate cu ore bune înainte. Venise să ceară ajutor, dar se lovise și rămăsese acolo, fără putere. Dacă nu era câinele acela, probabil ar fi fost găsit dimineață, prea târziu.
Dănuț, cu hainele ude și tremurând, s-a aplecat peste el. — Să chemăm ambulanța!
Mihai a scos telefonul, dar privirea i-a rămas la câine. Animalul stătea în genunchi lângă bărbat, cu urechile plecate și ochii mari, plini de teamă și grijă.
Când salvarea a sosit, paramedicii au spus că omul avea hipotermie, dar va trăi. L-au urcat în ambulanță și, în tot timpul acela, câinele nu s-a mișcat de lângă el.
— E al dumneavoastră? — a întrebat unul dintre medici.
— Nu, a apărut de nicăieri, — a răspuns Mihai. — Cred că el i-a salvat viața.
Când ambulanța a plecat, câinele s-a întors și i-a privit o clipă. Apoi s-a dus spre pompă, acolo unde stătuse la început, și s-a așezat, ca și cum misiunea lui se terminase.
Dănuț a oftat. — Uite, dacă tot e pe aici… hai să-i dăm ceva de mâncare.
Au intrat în magazin și i-au adus o pungă de cârnați. Câinele i-a mirosit, a mâncat încet și apoi s-a ghemuit lângă ușă.
De atunci, n-a mai plecat. În fiecare noapte, când ploaia lovea acoperișul și lumina becurilor tremura în bălți, „Roșcatul” — așa cum i-au spus — stătea de pază lângă pompă.
Clienții îl știau, îi aduceau resturi, iar Mihai îi făcuse chiar și un culcuș cu o pătură groasă în spatele magazinului.
Iar acolo, printre mirosul de benzină și asfalt ud, un câine vagabond a devenit erou.
Nu pentru că a mușcat un om, ci pentru că, într-o noapte ploioasă, a ales să nu plece.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.