La altar, fiica mea mi-a șoptit: „Nu mă lăsa cu noua mamă…”
Nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi ajunge din nou în fața altarului, cu mâinile tremurând, în timp ce fiica mea se agăța cu disperare de piciorul meu.
— Tati, a spus ea aproape fără glas, nu mă lăsa singură cu noua mamă… o să-mi facă lucruri rele.
Cuvintele ei m-au străpuns direct în suflet.
M-am aplecat și am privit-o în ochi. La cei șase ani ai ei, Lili încă suferea după mama ei, pe care o pierdusem cu doi ani în urmă. Nimic în ziua aceea nu părea potrivit – nici florile, nici muzica, nici zâmbetul forțat de pe chipul ei, și cu atât mai puțin faptul că mă căsătoream din nou.
— Lili, i-am spus cu blândețe, Clara nu vrea să-ți facă nimic rău. Te iubește și chiar se străduiește să ne fie bine.
Ea a clătinat din cap și și-a ascuns fața în sacoul meu.
Nunta noastră, organizată în curtea casei, a fost una restrânsă. Clara era luminoasă, jurămintele ei veneau din inimă. Se vedea că ne vrea în viața ei. Dar Lili a rămas tăcută, închisă în sine.
Mai târziu, am găsit-o pe verandă, legănându-se singură. Cu degetele, ciupea ușor din tivul rochiței.
— Hei, puiule, am spus, apropiindu-mă. Hai să vorbim. Ce ai vrut să spui mai devreme?
S-a uitat la mine cu ochii umezi.
— Nu vreau o altă mamă. O vreau pe mami.
Mi s-a strâns inima.
— Știu, și eu o vreau, am șoptit.
— Ea îmi cânta când voiam să adorm… făcea animale din legume și îmi spunea povești inventate. Clara nici măcar nu știe ce cereale îmi plac.
— Încă învață, i-am spus și am trecut brațul peste umerii ei. Dar chiar vrea să învețe – pentru tine.
N-a mai răspuns, dar și-a rezemat capul de umărul meu. Doar atât. Și totuși, a însemnat mult.
Primele săptămâni în noua noastră viață au fost… zbuciumate.
Clara făcea eforturi reale. Învăța din mers, greșea, se corecta. Se trezea dimineața cu cinci minute înaintea noastră, doar ca să pună în bol exact cerealele preferate ale lui Lili. Îi lăsa bilețele desenate în cutia cu pachet pentru școală. Îi cosea nasturii rupți cu ață colorată, ca să arate „mai vesel”.
La început, Lili o privea cu reținere. Apoi, cu curiozitate. Iar într-o dimineață, după o noapte cu febră mare, Clara a rămas trează toată noaptea lângă ea, ștergându-i fruntea cu o compresă rece. Nici eu nu mai rezistasem și adormisem pe fotoliu.
Când m-am trezit, am văzut ceva ce n-aș fi visat: Lili dormea cu capul pe pieptul Clarei, iar Clara îi mângâia ușor părul, cu ochii roșii de oboseală și grijă.
După câteva luni, Lili a venit în camera noastră cu o hârtie mototolită.
— Am făcut un desen cu familia noastră, a spus timid. Uite, aici ești tu, aici sunt eu… și asta e Clara.
Pe desen scria: „Noi trei. Acasă.”
Era primul zâmbet pe care l-am simțit deplin de când pierdusem tot. Poate că uneori nu ne refacem viața. Doar o reinventăm. Iar dacă avem răbdare și iubire, noul poate fi chiar mai frumos decât am sperat vreodată.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”