Un director executiv milionar era pe punctul de a pierde tot ce construise, când fiica în vârstă de 7 ani a îngrijitoarei clădirii a pășit în sala de ședințe și a schimbat totul. Ce a urmat i-a lăsat fără cuvinte chiar și pe cei mai influenți oameni de afaceri.
Tensiunea din sala de conferințe era aproape palpabilă. Se auzea doar ceasul care bătea secunde apăsătoare. Aerul era încordat, iar atmosfera încărcată.
Rareș Damian, directorul general al companiei, se afla în capul mesei. Încerca să-și păstreze calmul, dar mâinile îi tremurau ușor, trădând starea de neliniște. În fața sa, membrii consiliului de administrație îl priveau fix, cu fețe împietrite. Era evident: îi cereau socoteală și erau gata să-l înlăture.
— Rareș, doar în acest trimestru am pierdut peste 1,8 miliarde de lei, spuse calm, dar apăsat, domnul Ionescu, președintele consiliului. Investitorii se retrag în masă, presa ne vânează la fiecare pas. Dacă nu ne convingi ACUM că mai ai controlul, totul se termină pentru tine.
Rareș își drese glasul, dar gura i se uscase. Își amintea cum începuse compania în apartamentul său din Brașov, cum lucrase zi și noapte ca să ridice compania. Și acum, totul părea că se năruie din cauza unei lansări ratate de software, a unui scandal de imagine și a unei crize de încredere.
Își deschise gura ca să răspundă.
Atunci se auzi un scârțâit ușor.
Privirile tuturor s-au întors spre ușă.
În prag apăru o fetiță mică, cu rochiță albastră spălăcită și o găleată galbenă de plastic în mâini, prea grea pentru mânuțele ei. Pășea atent, iar pantofii îi scoteau un sunet moale pe podeaua impecabil lustruită. Privea în jur curioasă, dar hotărâtă, până când privirea i s-a oprit asupra lui Rareș.
În spatele ei, îngrijorată, apăru mama ei — femeia care făcea curățenie pe etaj.
— Vă rog să mă iertați, spuse ea agitată. Nu trebuia să intre…
Rareș ridică o mână.
— Nu e nicio problemă.
Membrii consiliului se fâstâceau vizibil. Unii zâmbeau, alții păreau iritați. Dar fetița nu se mișcă. Se apropie și puse cu grijă găleata jos.
— Asta ți-a căzut ieri, spuse ea cu voce joasă. Erai foarte nervos la telefon și ai lovit-o fără să vrei.
Rareș clipi. Îi reveni în minte scena: frustrat, cu telefonul la ureche, lovind o găleată de pe holul etajului 10. Nici nu își dăduse seama.
— Mama mi-a spus să nu-i deranjez pe oamenii mari. Dar păreai foarte trist.
Sala amuți.
— Cum te numești? întrebă Rareș.
— Sofia. Sunt în clasa a doua. Îmi place să desenez. Și să ascult.
— Să asculți?
— Da. Ieri, cât am așteptat-o pe mama, te-am auzit. Ai zis: „Ei văd doar cifre. Nu și visul.”
Rareș își simți pieptul strâns.
— Eu cred că visele sunt importante, adăugă ea.
O tăcere profundă umplu sala.
— Emoționant, într-adevăr, interveni domnul Ionescu. Dar dacă nu are o soluție miraculoasă în acea găleată, poate revenim…
— Nu, așteptați! spuse Rareș, ridicându-se.
Se uită din nou la Sofia.
— Desenezi mult?
Ea zâmbi.
— În fiecare zi. Am desenat chiar clădirea voastră. Vreți să vedeți?
Scoase din ghiozdan o coală colorată. Era clădirea companiei, înconjurată de oameni: curieri, femei de serviciu, angajați, toți zâmbind. În partea de jos, scris cu creion albastru: „Oamenii sunt inima unei clădiri, nu pereții.”
Rareș luă foaia cu gest lent, aproape emoționat.
— Domnilor, aceasta este cheia. Exact ce am pierdut.
— Ce vrei să spui?, întrebă cineva din sală.
— Am uitat de oameni. Ne-am transformat într-o companie rece. Fetița asta, în câteva cuvinte și un desen, a transmis mai mult decât toate campaniile noastre de marketing. E clar: e timpul să ne reîntoarcem la oameni. La ceea ce contează cu adevărat.
Își îndreptă umerii.
— Vom reconstrui compania în jurul valorii umane. Comunicare transparentă, echilibru între tehnologie și om. Iar sloganul va fi cuvintele Sofiei: „Oamenii sunt inima unei clădiri, nu pereții.”
Domnul Ionescu se uită la el cu sprâncene ridicate:
— Ai paria totul pe desenul unei fetițe?
— Fără ezitare.
Pentru prima dată în luni de zile, în sala de ședințe nu mai era frică. Era speranță.
Sofia se întoarse către mama ei.
— A fost bine?
Femeia, cu ochii umezi, dădu din cap încet.
Campania lansată în următoarele luni a fost un succes fulminant. Reclamele prezentau poveștile reale ale oamenilor din companie, de la femeile de serviciu până la inginerii software. Publicul a reacționat neașteptat de puternic. Încrederea investitorilor a crescut. Acțiunile s-au stabilizat.
Rareș o invită pe Sofia și pe mama ei la sediu pentru o ceremonie specială. În fața tuturor angajaților, desenul micuței a fost înrămat și pus la intrarea principală. Iar sub el, în litere aurii, scria:
„Sofia, clasa a II-a. A adus inima înapoi în Companie.”
Mama ei a primit o ofertă de angajare în departamentul de suport cu salariul triplu fată de cel de înainte, iar Sofia a primit o bursă educațională completă inclusiv și la facultate.
Rareș, privind în jur la echipa lui și la noii colegi, știa un lucru: salvarea companiei nu începuse cu un raport. Ci cu o fetiță care credea în vise.
Și uneori, asta e tot ce ai nevoie.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”