„La patruzeci de ani nu te mai vrea nimeni! Ia-ți lucrurile și pleacă!” — a strigat el. Nu știa însă că a doua zi… aveam să-i fiu șefă.
— Ei bine, a sosit momentul! — exclamă Toma, intrând zgomotos în apartament și fluturând servieta ca pe un trofeu. — Mâine e ședința consiliului de conducere. Totul e practic stabilit.
Elena ridică privirea din laptop, fără să întrebe la ce se referă. În ultimele luni, toate discuțiile dintre ei se învârteau în jurul aceluiași subiect: postul de director de departament, pe care Toma îl considera deja câștigat.
— Mă bucur pentru tine, — spuse ea calm, cu o voce liniștită, dar dacă ascultai cu atenție, puteai auzi o undă de oboseală în tonul ei.
— Normal că te bucuri! — își aruncă pantofii fără să se aplece și se îndreptă spre bucătărie. — O să fii soția unui om mare. Nu ca altele, care stau toată ziua cu nasul în rapoarte și își irosesc viața…
Deschise dulapul și scoase o sticlă de coniac scump, păstrată pentru „ocazii speciale”. Se pare că pentru el, ocazia sosise.
Elena închise încet laptopul. Pe ecran, într-un e-mail proaspăt, scria cu litere îngroșate:
„Stimată doamnă Elena Marinescu, avem plăcerea să vă informăm că ați fost desemnată oficial pentru funcția de Director Executiv al Diviziei.”
Exact poziția la care visa Toma.
— Poate totuși așteptăm comunicatul oficial? — sugeră ea, intrând în bucătărie.
Toma pufni și își turnă băutura.
— Hai, nu fi naivă. E o formalitate. Cu cine să concurez? Cu lingăul ăla, Doru? Sau cu biata fată de la analiză, care nici nu te poate privi în ochi?
Bău dintr-o dată paharul, apoi continuă:
— Eu am muncit ani întregi pentru firma asta. Merit postul acela. Tu… tu ai rămas pe loc. Fără ambiții, fără viziune.
Vorbele lui erau pline de superioritate, dar și de frustrare adunată în timp.
— Mie îmi place ceea ce fac… — murmură ea, mai mult pentru sine.
— Îți place! — o imită el ironic. — Pe mine nu mă încântă că am o nevastă fără personalitate! Eu mâine conduc oameni, iar tu… ce poți arăta lumii?
Se apropie de ea. Mirosul puternic al parfumului său se amesteca cu aroganța din gesturile sale.
— Am crezut că suntem o echipă. Că urcăm împreună. Dar adevărul e că trag singur de tot: ipotecă, mașină, confortul tău. Tu doar… exiști.
Elena nu răspunse. Privirea ei era îndreptată undeva în spatele lui — spre reflexia lor în geamul ușii de la dulap. Un bărbat agitat, încruntat. Și o femeie tăcută, aparent absentă. Dar doar aparent.
— Uneori cred că tu ești frâna mea cea mai mare, — rosti el cu o răceală care tăia ca lama.
Ea nu tresări. Doar simți un nod rece în stomac. Dar nu era durere — era claritate. Claritatea faptului că ziua de mâine va schimba totul.
— Știi ce? — vocea lui deveni dintr-o dată tăioasă. — M-am săturat. Vreau lângă mine o femeie adevărată, care are țeluri, nu o umbră fricoasă care se teme de orice. Cine te mai vrea la patruzeci de ani? Nici carieră, nici pasiune. Ia-ți lucrurile. Pleacă.
Se dădu la o parte, lăsându-i drum liber.
— Ieși din apartamentul meu. De mâine, încep o viață nouă. De succes. Și în ea, tu nu mai exiști.
Ziua următoare a început cu o liniște stranie. Toma s-a îmbrăcat în costumul său cel bun, și-a pus parfumul favorit și a plecat cu pași repezi spre sediul companiei, sigur că totul decurge conform planului. Nu și-a verificat nici telefonul, nici e-mailul. Ar fi avut o surpriză uriașă.
La ora 9 fix, sala de ședințe era plină. Membrii consiliului își ocupaseră locurile, iar în față, scaunul central fusese deja pregătit. Când ușa s-a deschis, Toma a pășit înăuntru cu un zâmbet larg. Dar zâmbetul i-a înghețat pe față în clipa în care a văzut-o.
Elena. Îmbrăcată elegant, cu o atitudine calmă și hotărâtă, stătea în picioare lângă președinte, care tocmai o prezentase:
— Doamna Elena Marinescu, noul Director Executiv al Diviziei. Vă rugăm să o primiți cu aplauze.
Toma nu putea articula niciun cuvânt. Fața i se înroșise, privirea îi era pierdută.
Elena s-a uitat la el, i-a oferit un zâmbet politicos și i-a întins calm un dosar:
— Bine ai venit, Toma. Vei fi în subordinea mea pe proiectul „Reorganizare internă”. Avem multe de discutat.
De-a lungul lunilor care au urmat, Toma a fost nevoit să învețe respectul. Între timp, Elena a înflorit profesional și personal. Și-a găsit liniștea, a redecorat apartamentul, și-a recăpătat încrederea. Apoi, într-o seară, la o întâlnire informală cu un alt director — Radu, coleg vechi din firmă — a apărut și ceva mai mult decât prietenie.
A fost nevoie de o prăbușire ca să înțeleagă cine este cu adevărat. Dar de acolo încolo… totul a urcat.
Și la patruzeci de ani? La patruzeci de ani, Elena strălucea. Poate chiar mai mult decât oricând.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”