O fetiță de 9 ani, fără adăpost, a găsit un portofel plin cu bani — aparținea unui avocat cunoscut, iar reacția lui a uimit pe toată lumea.
Era o dimineață mohorâtă, cu ploaie măruntă, când viața micuței Laura, o fetiță de doar șapte ani, s-a schimbat radical. Cu părul negru lipit de obraji și cu ochii mari, plini de teamă, se ținea strâns de mâna mamei sale, Lucia, în timp ce părăseau pentru totdeauna locuința modestă în care trăiseră.
Ușa fusese încuiată de proprietar, iar mobila le fusese lăsată afară, pe trotuar, sub cerul posomorât. Neplata chiriei le adusese evacuarea, iar în acel moment, nu mai aveau unde să meargă.
Lucia, care de ani buni se lupta cu dependența de alcool, încerca să rămână lucidă pentru binele fiicei ei. Însă suferința și boala o consumau pe zi ce trecea. După-amiaza aceea, cele două au pornit spre centrul orașului, sperând să găsească adăpost printre clădiri sau sub balcoane.
Totul începuse când soțul Luciei – tatăl Laurei – muncitor și iubitor, s-a stins brusc în urma unui infarct. Durerea pierderii lăsase un gol imens în viața Luciei, iar alcoolul devenise singura ei scăpare. Încet, această slăbiciune s-a transformat într-un viciu care o înstrăina tot mai mult de realitate și de propria fiică.
Primele nopți pe străzi au fost un coșmar. Nu aveau unde să doarmă, iar frigul le înțepa până la oase. Cu toate astea, Laura continua să vadă frumosul în lucruri mărunte – un fir de iarbă crescut printre dale, o rază de soare strecurată printre nori, un zâmbet sincer de la un trecător grăbit.
Pe străzi, au întâlnit alți oameni ca ele. Tanti Mari, o femeie vârstnică, cunoscută printre cei fără adăpost, a devenit pentru Laura un sprijin și un exemplu. Ea i-a povestit despre cât de important este să nu-ți pierzi bunătatea și să rămâi corect. Spunea mereu: „Pe drumuri grele, ne ținem unii de alții.”
Lucia, însă, slăbea pe zi ce trece. Boala avansată, lipsa tratamentului și frigul au învins-o. Într-o noapte cumplit de rece, Lucia și-a dat ultima suflare, ținută de mâna fiicei ei. Laura a rămas tăcută, cu lacrimile scurgându-i-se pe fața murdară. Nu mai era doar o copilă sărmană. Era singură.
Timpul de după moartea Luciei a fost dur și nedrept. La doar opt ani, Laura învățase să supraviețuiască. Dormea sub marchiza unui magazin închis și trăia cu amintirea mamei și cu promisiunea că va rămâne sinceră și demnă.
Încet, și-a făcut din nou prieteni printre cei fără adăpost. L-a cunoscut pe nea Gheorghe, un bărbat cu părul cărunt și ochi calzi, care o învăța cum să se descurce. Îi arăta unde găsea hrană, de cine să se ferească și unde putea dormi fără teamă. Tanti Mari devenise, la rândul ei, ca o bunică.
Trecuseră doi ani. Laura avea acum nouă ani.
Era mică, slabă, dar hotărâtă. Într-o seară liniștită de iarnă, în timp ce stătea ascunsă sub acoperișul unui magazin închis, a văzut cum o mașină luxoasă oprește în fața unui restaurant cunoscut. Din ea a coborât un bărbat în vârstă, îmbrăcat elegant, cu mers hotărât. Fără să-și dea seama, i-a căzut portofelul pe trotuar înainte să intre în local.
Laura a văzut totul. Și-a amintit imediat ce o învățaseră mama și cei de pe stradă: să nu fure niciodată, indiferent cât de greu îți este. S-a ridicat, a luat portofelul și a așteptat.
După câteva minute, bărbatul a ieșit agitat. Își verifica buzunarele. Când a văzut portofelul în mâinile unei fetițe murdare, dar cu ochi sinceri, a încremenit.
— Cred că v-a scăpat asta… — a spus Laura, întinzându-i portofelul cu două mâini.
Bărbatul a luat portofelul, privind-o lung pe fetiță. A deschis imediat și a verificat. Totul era acolo. Bani, acte, carduri. A oftat ușurat.
— Cum te cheamă? a întrebat el, înmuiat de gestul copilului.
— Laura.
— Și… unde sunt părinții tăi?
— Nu mai am… A răspuns simplu, cu privirea în pământ.
Avocatul, pe nume Adrian Dinu, era unul dintre cei mai cunoscuți avocați din București. Era sobru, calculat, dar în fața Laurei, toată armura lui de om rece s-a prăbușit. În acea clipă, a luat o decizie.
A doua zi, Laura a fost dusă într-un centru de plasament temporar, dar Adrian nu s-a oprit aici. A început demersurile pentru a o lua în grijă. A angajat o echipă de psihologi, i-a oferit haine, mâncare, iar mai apoi, un cămin. Oficial, nu era fiica lui. Dar în sufletul lui, era exact ce îi lipsise: cineva sincer, care să-i amintească de ce merită să fii om.
Peste ani, Laura a terminat școala cu rezultate excelente. A urmat Dreptul, inspirată chiar de omul care o salvase. Iar într-o zi, în aceeași sală în care cândva Adrian pleda, Laura avea să susțină primul ei caz ca avocată.
Când a terminat pledoaria, s-a întors către sala de judecată. Adrian era acolo, cu ochii în lacrimi și cu inima plină de mândrie.
Și da… în viață binele învinge întotdeauna!
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”