Rosalía o privi pe fată cu atenție. Mâinile subțiri, care se mișcau grăbite peste caietul de desen, tremurau ușor. Desenele ei, odinioară pline de flori și păsări, acum arătau umbre, forme întunecate și chipuri stranii.
Femeia simți cum inima i se strânge. Își aminti de poveștile din satul natal, unde bătrânele ziceau că un copil care desenează umbre ascunde o taină adâncă, o rană pe care nu îndrăznește să o spună cu glas tare.
În zilele ce au urmat, Rosalía observă tot mai multe. Isabel nu mai mânca aproape nimic și tresărea ori de câte ori Ricardo îi atingea umerii. Sofía, orbită de dragostea pentru noul soț, părea să nu vadă nimic.
Într-o seară, la cină, Isabel scăpă paharul din mână și sticla se sparse pe podea. Ricardo îi puse mâna pe ceafă prea strâns, prea posesiv, și-i șopti ceva ce Rosalía nu auzi. Dar fața fetei se albi ca varul.
Atunci, menajera înțelese că nu-și mai putea permite să tacă.
Se retrase în odaia ei și, cu mâinile tremurânde, aprinse candela mică de pe noptieră. Îngenuncheată, șopti rugăciuni pe care le auzise de la mama ei: „Doamne, luminează-mă să fac ce-i drept.”
În noaptea următoare, își pregăti un plan. Lăsă fereastra deschisă și se așeză să aștepte. La ceas de miezul nopții, când liniștea era mai adâncă, văzu din nou silueta lui Ricardo intrând în camera fetei.
De data asta, Rosalía nu se mai îndoi. Își puse năframa pe cap și ieși din odaie, strângând în mână o cruciuliță de lemn. Urcă scările în tăcere, dar cu pași hotărâți.
Când deschise ușa camerei lui Isabel, imaginea îi sfâșie sufletul: fata plângea în tăcere, iar Ricardo se apleca amenințător asupra ei.
—Ajunge! —strigă Rosalía, cu o forță pe care nu și-o știa.
Ricardo se întoarse brusc, furia întunecându-i chipul.
—Nu e treaba ta! —urlă el, ridicând mâna.
Dar atunci, Sofía apăru în prag, trezită de țipăt. Ochii ei trecură de la chipul contorsionat al soțului, la lacrimile fiicei, apoi la curajul menajerei. Și totul se lămuri într-o clipă.
—Cum ai putut?! —țipă Sofía, smulgându-și fata din mâinile lui Ricardo.
În acea noapte, hacienda răsună de strigăte și plâns. Ricardo fu alungat cu blesteme, iar Sofía îl scoase pe porți chiar înainte de răsărit.
Isabel se strânse la pieptul mamei, iar Rosalía, obosită, simți cum ochii i se umplu de lacrimi. Pentru prima dată după mulți ani, nu se mai simțea singură.
Deși viața lor nu avea să fie ușoară, liniștea se așternu peste Hacienda Santa Clara. Fata își regăsi încet-încet zâmbetul, iar desenele ei se umplură din nou de flori și păsări.
Iar Rosalía, femeia simplă fără familie, fu privită de toți ca o adevărată eroină, asemenea femeilor din vechile povești românești, care au avut curajul să înfrunte răul și să aducă lumina în casa celor neputincioși.
Acea noapte schimbă totul. Și nimeni nu mai uită vreodată că uneori, chiar și o singură voce hotărâtă poate opri întunericul.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.