Uneori uităm că fiecare decizie a noastră se întoarce la noi – fie într-o formă bună, fie într-una rea. Aceasta este povestea unui bărbat care a crezut că face un lucru bun atunci când și-a dus mama într-un cămin de bătrâni. Dar ceea ce i-a spus mama pe patul de moarte i-a schimbat totul…
Când tatăl său a murit, Gherghe a simțit că lumea se prăbușește în jurul lui.
– Mamă… nu știu cum o să reușesc singur – i-a spus, încercând să se țină tare după înmormântare.
Gherghe Collar, 38 de ani, era director de marketing în București. Tată singur, cu doi băieți adolescenți, mereu prins cu ore suplimentare, stres, muncă neplătită peste program. Și acum, peste toate, venise și doliul. În cel mai prost moment posibil. Mama sa, văduva Julianna Collar, avea deja 76 de ani, o inimă slăbită și semnele începutului de demență.
Gherghe a reflectat mult timp. Sora lui locuia în Germania și nu putea veni acasă. În cele din urmă, cu inima grea, a decis:
– Mamei îi va fi mai bine într-un loc sigur… unde cineva va avea grijă de ea… – se convingea singur.
Așa a ajuns Julianna la Căminul de Bătrâni „Lumina Sfântului Părinte”, la marginea orașului.
În primele săptămâni, Gherghe o vizita des. Îi aducea flori, prăjituri, uneori și pe băieți. Apoi vizitele au început să se rărească. Întotdeauna exista o scuză: „prea multă muncă”, „acum are băiatul meci”, „oricum e bine mama, așa au spus îngrijitorii”.
Julianna nu se plângea. Zâmbea mereu când venea fiul ei.
– Mă bucur că te văd, fiule – spunea încet, strângându-i mâna.
Dar ochii ei nu mai zâmbeau.
Într-o dimineață, Gherghe a primit un apel de la un număr necunoscut. Pe ecran scria doar: Căminul „Lumina Sfântului Părinte”.
– Bună ziua, domnule Gherghe. Îmi pare foarte rău să vă deranjez cu așa ceva… Starea mamei dumneavoastră s-a deteriorat brusc. Doctorul spune… că nu mai are mult timp.
A fost ca și cum cineva l-ar fi stropit cu apă înghețată. Nu a mai pus întrebări. A urcat în mașină și, în mai puțin de 40 de minute, era deja la poarta căminului.
Când a intrat, asistentele i-au făcut semn în șoaptă. Doctorița, o femeie mai în vârstă, cu ochelari – Dr. Szentirmay – i-a vorbit cu blândețe.
– Domnule Collar, mama dumneavoastră este conștientă, dar foarte slăbită. Încă poate vorbi. Acum este momentul… dacă vreți să-i spuneți ceva – și s-a dat la o parte.
Gherghe a intrat în camera luminată slab. Fereastra era deschisă, dar ventilatorul bâzâia. În pat, Julianna zăcea palidă, abia mișcându-se.
– Mamă… sunt aici – a șoptit Gherghe și a îngenuncheat lângă pat.
Femeia s-a întors încet spre el.
– Gherghe… tu ești? – a întrebat cu voce slabă.
– Da, mamă, eu sunt. Sunt aici, nu te teme. Este… este ceva ce ai vrea? Ceva ce aș putea face pentru tine?
Ochii femeii s-au umplut de lacrimi. Vocea îi tremura.
– Doar… doar câteva lucruri mici. Dacă s-ar putea.
– Spune-mi. Orice.
– Ventilatoare noi… Cele vechi abia mai merg. Uneori e așa cald aici, că abia pot respira.
Gherghe a rămas șocat. Nu știa ce să spună.
– Mamă… de ce nu mi-ai spus?
– Și… frigiderul… – a continuat ea, ca și cum nu ar fi auzit întrebarea. – Cel vechi… s-a stricat. Adesea mâncarea era stricată. Uneori mă culcam flămândă.
Obrajii lui Gherghe au luat foc de rușine. Un nod i s-a format în gât.
– Doamne… de ce nu mi-ai spus mai devreme?
Privirea mamei i s-a înfipt adânc în ochi. Mai era în ea ceva – durere, dar și iubire.
– N-am vrut să te împovărez. Știu că ai multe pe cap. Și… știu că ai vrut să faci ce e mai bine.
O clipă a fost liniște. Doar zumzetul slab al ventilatorului.
Apoi Julianna a adăugat încet, aproape în șoaptă:
– Dar într-o zi… și tu vei îmbătrâni, Gherghe. Și poate copiii tăi… vor lua aceeași decizie. Atunci… îți vei aminti de asta. De ceea ce simt acum. Pentru că ceea ce dai… primești înapoi. Nu uita asta, fiule.
Gherghe a rămas nemișcat. Parcă fusese lovit cu un ciocan în piept.
Nu a găsit cuvinte.
Nici nu mai era nevoie.
Julianna își închisese ochii.
El a rămas lângă pat minute în șir. Mama nu mai vorbea. Doar îi strângea ușor mâna, neregulat, ca și cum se agăța de ultimele clipe.
– Nu pleca încă… te rog… – a șoptit Gherghe, dar știa deja că e prea târziu.
Doctorița a intrat mai târziu. A dat din cap încet, însoțindu-și gestul cu un „îmi pare rău” abia auzit.
Nu au fost scene dramatice. Doar o vină adâncă și surdă, care-l rodea pe dinăuntru.
La înmormântare au venit puțini oameni. Mulți dintre prietenii Julianna nu mai trăiau. Sora lui a venit pentru câteva zile și a încercat să-l consoleze:
– N-ai făcut rău, Gherghe. Ai avut grijă de ea cum ai putut.
Dar el nu a răspuns. Doar a dat din cap, incapabil să spună ceva.
Totul s-a schimbat.
Nu putea dormi. Nu putea mânca. La serviciu, gândul îi zbura mereu: „De ce nu i-am luat un ventilator nou? De ce n-am vizitat-o mai des? De ce am crezut că e suficient doar să o duc undeva și să consider că am bifat grija față de ea?”
După câteva săptămâni, s-a întors la Căminul „Lumina Sfântului Părinte”.
Directoarea, o femeie cu chip blând – Etelka Kiss – s-a arătat surprinsă.
– Domnule Gherghe? Cu ce vă pot ajuta?
– Aș vrea… să mai văd o dată camera mamei. Și… am câteva întrebări.
Etelka a dat din cap.
– Veniți cu mine.
Camera era goală. Patul era făcut, fereastra deschisă. Parcă Julianna nu ar fi existat niciodată.
Gherghe a privit în jur. S-a oprit în fața frigiderului. Garnitura era mucegăită. Ventilatorul scârțâia.
– Acesta era aici cât…?
– Da. Nu au fost bani pentru înlocuire. Știți, sprijinul de la stat… nu ajunge pentru toate – a spus Etelka încet.
El a dat din cap. Apoi a scos o hârtie din buzunar.
– Vreau să donez. Un frigider nou, ventilatoare noi, câteva paturi noi. Pentru tot etajul. Să nu apară numele meu nicăieri. Doar… să fie mai bine pentru cei care trăiesc aici.
Ochii Etelkei s-au mărit.
– Ar fi un ajutor uriaș! Vă mulțumim din suflet!
– Nu-mi mulțumiți mie. Mulțumiți-i mamei mele. Ea m-a învățat asta. Eu doar am uitat.
Dar nici după donație nu și-a găsit liniștea. Nu putea scăpa de ultimele cuvinte ale mamei:
„Într-o zi vei fi și tu bătrân. Și poate copiii tăi vor lua aceeași decizie. Atunci îți vei aminti de ceea ce simt eu acum. Ceea ce dai, primești înapoi.”
Acea frază îl urmărea zilnic.
Într-o seară, fiul său cel mic, Abel, a venit la el:
– Tată… putem vorbi puțin?
– Sigur, fiule. E totul bine?
– Doar… mă gândeam. La înmormântarea bunicii ai fost altfel. Și acum ești. Ești bine?
Gherghe a tras aer adânc în piept.
– Sincer? Nu. Am greșit mult. Și acum învăț cum să repar.
– Dar ce-ai greșit?
– Am lăsat timpul să-mi ia momentele în care puteam avea grijă de cineva care mi-a dat tot. Și acum nu le mai pot aduce înapoi.
Abel a tăcut.
– Dar acum ai grijă de noi. Și cred că faci bine asta.
– Mulțumesc, fiule – i-a spus Gherghe, cu ochii umezi.
Apoi a luat o hotărâre care i-a schimbat viața – și poate și a altora.
După donația către Cămin, a simțit că trebuie să facă mai mult. A doua zi, la serviciu, a vorbit cu departamentul de resurse umane:
– Vreau să inițiez un program. Vizite la bătrâni. Pe bază de voluntariat. O dată pe lună.
– Scuzați? Vizite… la bătrâni? – a întrebat surprinsă colega.
– Da. La oameni uitați. Ca… mama mea. Cred că ne-ar face bine tuturor. Și companiei.
În câteva săptămâni, programul a pornit. Tot mai mulți s-au alăturat. Primul loc vizitat a fost Căminul „Lumina Sfântului Părinte”. Apoi și alte centre i-au primit.
Într-una dintre vizite, o bătrână firavă, cu părul alb – Măria – i-a strâns mâna:
– Ești un om deosebit, fiule. Din aceia care sunt tot mai rari. Poate Dumnezeu te-a trimis.
– Nu… – a răspuns Gherghe încet. – Mama m-a trimis.
Acasă, lucrurile s-au schimbat. Vorbea mai mult cu fiii săi, gătea, povestea și chiar le cerea să-i scrie ce și-ar dori de la el, oricât de mic ar fi lucrul.
Într-o seară, Abel l-a întrebat:
– Tată, crezi că… bunica ar fi mândră de tine acum?
Ochii lui Gherghe s-au umplut de lacrimi.
– Nu știu, fiule. Dar muncesc ca într-o zi să pot auzi: „Da, Gherghe. Sunt mândră de tine.”
Ani mai târziu, a primit o scrisoare:
„Stimate domnule Collar,
Aripa nouă a Căminului de Bătrâni „Lumina Sfântului Părinte” – a cărei dotare a fost sprijinită de dumneavoastră și compania pe care o reprezentați – va purta de acum înainte numele:
Aripa Memorială Julianna Collar
Astfel vom păstra vie amintirea mamei dumneavoastră, cu dragoste și respect.
În numele angajaților și locatarilor,
Etelka Kiss, directoare”
Gherghe a pus scrisoarea în buzunar, a ieșit în grădină și a privit spre cer. Vântul bătea ușor, ca în ziua în care își văzuse mama pentru ultima oară.
– Am încercat să repar ce am putut, mamă. Sper că simți – a spus încet.
Postfață – Pentru tine, cel care citești acum
Poate că și tu ai pe cineva în viața ta pe care îl vezi rar. Poate crezi că mai este timp.
Dar timpul… nu este mereu acolo.
Această poveste nu este doar despre Gherghe. Este și despre tine. Și despre mine. Despre noi – cei prea ocupați uneori ca să vedem că grija adevărată nu poate fi înlocuită cu instituții, apeluri telefonice sau vizite amânate.
Ceea ce faci astăzi sau ceea ce lași nefăcut, într-o zi se întoarce. Așa cum a spus Julianna:
„Ceea ce dai, primești înapoi.”
Dacă povestea te-a atins, împărtășește-o și altora. Poate cineva încă va avea timp să schimbe ceva.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.