Mama m-a pus să aștept pe o bancă… și nu am mai văzut-o decât mulți ani mai târziu.
Mă numesc Nicolae și am crescut într-o familie care, la prima vedere, părea obișnuită, plină de afecțiune. Mama mea, Elena, și tata, Radu, erau de nedespărțit. El lucra ca șef de echipă într-o fabrică din orășelul nostru, Slătioara, iar mama își dedica tot timpul grijii pentru mine.
Eram singurul lor copil și în acei ani plini de inocență, credeam că nimic nu avea să ne despartă vreodată.
Totul s-a năruit însă, pe neașteptate. Tata a fost dat afară de la fabrică. Nu pricepeam exact ce însemna asta, dar l-am văzut cum s-a schimbat: a devenit posomorât, retras, de parcă un nor negru l-ar fi înghițit. Curând a găsit o altă slujbă, însă banii se scurgeau printre degete.
În serile acelea, țipetele mamei umpleau apartamentul nostru mic, acompaniate de clinchetul farfuriilor sparte în timpul certurilor. Vocile lor se izbeau de pereți, iar eu mă ascundeam sub pătură, tremurând, dorindu-mi doar liniște.
A venit apoi ziua care mi-a sfâșiat lumea. Tata a aflat că mama se vedea pe ascuns cu alt bărbat. A fost un coșmar: țipete, lacrimi și apoi bubuitul ușii trântite de tatăl meu, care ne-a părăsit, lăsându-ne într-o tăcere chinuitoare.
Mi-era atât de dor de el, încât simțeam că inima îmi va crăpa. Îi ceream mamei să mă ducă la el, dar ea izbucnea furioasă: „E vina lui, Nicolae! Ne-a trădat, un nenorocit!” Vorbele ei tăiau adânc, însă sufletul meu continua să îl dorească pe tata.
Într-o dimineață, mama s-a apropiat cu un zâmbet ciudat, de parcă ar fi scos din adâncul amintirilor. „Împachetează-ți lucrurile, dragule, mergem la mare!”, a spus veselă. M-am luminat pe loc — marea! Visul meu devenea realitate. Ea deja îndesa lucruri într-o valiză veche, iar când am vrut să-mi iau camioanele mici, m-a oprit: „Acolo îți voi lua jucării mult mai frumoase.” Am crezut-o, era mama mea, adăpostul meu.
Am ajuns la autogară. Mama a cumpărat bilete și a spus că mai avem timp până plecăm, că facem o mică oprire. Ne-am urcat într-un autobuz hodorogit, care zdrăngănea la fiecare groapă. Eu priveam pe geam, visând la valuri și castele de nisip. Până când am coborât în fața unei case cenușii, cu tencuiala scorojită. Mama mi-a făcut semn să mă așez pe banca de afară: „Stai aici, Nicolae, merg să iau o înghețată. Nu te mișca de aici.” Am dat din cap și m-am așezat cuminte.
A trecut o oră, apoi încă una. Mama nu se întorcea. Soarele s-a lăsat, vântul s-a întețit, iar în piept mi s-a strâns o spaimă cumplită. Priveam spre ferestrele casei, sperând să-i zăresc silueta cu înghețata promisă. Dar nu apărea. Când noaptea a căzut de-a binelea, iar întunericul m-a învăluit, m-am făcut ghem pe bancă, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, strigând-o în zadar. Epuizat, am adormit, tremurând.
Când am deschis ochii, nu mai eram pe bancă, ci într-un pat cald, într-o cameră necunoscută. O clipă am crezut că mama s-a întors după mine. „Mamă!” am strigat, dar în ușă a apărut… tata. După el a intrat o femeie pe care nu o mai văzusem. M-am ridicat brusc, inima zbătându-mi-se: „Tată! Unde e mama? A zis că merge să ia o înghețată… s-a pierdut? Ce s-a întâmplat?”
Tata s-a așezat lângă mine, cu o față serioasă, aproape împietrită. Mi-a luat mâna și a spus cuvinte care m-au marcat pe viață: „Nicolae, mama ta ne-a părăsit. A plecat și nu se va mai întoarce.” Pământul mi s-a surpat sub picioare. Nu puteam să cred.
Mamele nu își abandonează copiii! Am izbucnit în plâns, am urlat că e o minciună, că mi-a promis că vom merge la mare. Dar tata m-a strâns tare la piept și a repetat: „Nu se mai întoarce, fiule.” Nu a încercat să îndulcească deloc adevărul.
Anii au trecut. Tata și cu mine ne-am mutat în alt oraș, Vălenii de Sus. Femeia care era cu el se numea Valeria. La început am respins-o, dar era blândă și răbdătoare, iar în timp am ajuns să-i spun mamă. A venit pe lume frățiorul meu, Darius, și pentru prima dată am simțit din nou că am o familie — o casă plină de căldură, fără certuri și despărțiri.
Mai târziu, când am fost destul de mare, tata mi-a povestit tot. În dimineața după ce m-a lăsat pe bancă, mama îl sunase, i-a spus unde mă găsește și apoi a închis. A pierdut drepturile de mamă, iar eu n-am mai știut nimic despre ea. Viața și-a urmat cursul: ne-am mutat într-o locuință mai mare, am mers la școală, am terminat liceul și am intrat la facultate…
Anii de facultate au trecut ca un vis, iar într-o vacanță de vară, am decis să fac voluntariat la un centru pentru copii abandonați. Acolo, printre alți tineri, am cunoscut-o pe Ana, o fată veselă, cu ochi calzi, care părea să înțeleagă dintr-o privire ce înseamnă dorul. Povestind despre familiile noastre, i-am spus istoria mea, iar ea m-a ascultat fără să judece, doar ținându-mă de mână.
Ne-am apropiat tot mai mult și, după câțiva ani, ne-am căsătorit. Tatăl meu și Valeria au fost nespus de mândri, iar Darius, deja adolescent, a ținut un discurs emoționant la nuntă. Ne-am mutat înapoi în Vălenii de Sus, aproape de casa copilăriei mele. Acolo am cumpărat o casă luminoasă, cu o curte plină de trandafiri.
Ani mai târziu, Ana mi-a dăruit două fetițe gemene, Irina și Mara. În serile liniștite, le citeam povești și le priveam adormind în timp ce se țineau de mână, cu zâmbete senine pe chip. Și atunci știam, cu o certitudine care îmi umplea inima de pace: viața mea, deși frântă odinioară, își găsise drumul spre lumină și spre iubire adevărată.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”