Ani mai târziu după divorț, el voia să râdă din nou de ea, doar că a găsit-o cu tripleți și un avion privat.
Liniștea din cameră era mai apăsătoare decât dosarele așezate pe masa din lemn de mahon. Laura stătea nemișcată pe marginea canapelei din piele crem, mângâind cu degetele marginea unei cești de ceai de mult răcit, imposibil de băut.
Costel se afla în fața ei, nici nervos, nici emoționat — doar rece.
— Am semnat tot. Avocatul îți va trimite forma finală luni, a spus el cu o voce lipsită de orice urmă de căldură.
Valiza lui era lângă ușă, pregătită, de parcă cei doisprezece ani de căsnicie fuseseră doar un sejur prelungit la hotel. Laura nu a spus nimic. Nu putea. Repetase de sute de ori ce avea să spună dacă va veni acea zi. Dar acum, că sosise, nu putea decât să-l privească pe bărbatul pe care odinioară îl numise „viitorul ei”.
A plecat fără măcar să întrebe dacă e bine. A mers spre ușă, s-a oprit o clipă și s-a întors.
— Nu putem merge mai departe, Laura. Fără copii, fără scânteie. Aștept ceva ce nu se va întâmpla niciodată.
Simțea cum îi tremură buzele, dar nu le-a deschis.
— Am încercat, Costel, a șoptit, cu o voce abia auzită.
Și ea își dorea acel „ceva”, dar el deja deschisese ușa. Afară îl aștepta un decapotabil roșu, iar pe locul din dreapta era Corina, colega de birou cu tocuri înalte, ruj intens și o relație fără bătăi de cap.
Laura a rămas acolo, privind cum el pune valiza în portbagaj, îi dă un sărut rapid Corinei și pleacă fără să arunce o privire înapoi.
Sunetul motorului s-a stins, dar ecoul abandonului a umplut fiecare colț al casei.
S-a apropiat de masă, a privit actele de divorț și a văzut semnătura ei lângă a lui — o relație redusă la cerneală și termeni legali.
Viața pe care o construiseră împreună dispăruse, iar singurul lucru care îi rămăsese era o probă de ”soldăței” congelată, pe care acceptase să o păstreze cu greu, la insistențele lui.
Nu știa atunci, dar acea relicvă — ignorată, refuzată, dar legal a ei — avea să schimbe totul într-o zi.
Cabinetul mirosea vag a dezinfectant și odorizant de lavandă, o combinație ciudată care o amețea pe Laura. Stătea încordată în fața doctorului Enache, cu mâinile încrucișate în poală.
Cuvintele lui erau clinice, savante, dar greutatea lor o zdrobea pe dinăuntru.
— Mă tem că șansele tale de a concepe pe cale naturală sunt în continuare extrem de scăzute, Laura, a spus el, împingând dosarul cu grijă spre ea. — Nivelul tău de AMH a scăzut și mai mult față de anul trecut.
A încercat să dea din cap, să-și păstreze demnitatea, dar un nod i s-a pus în gât.
— Mai e vreo șansă? Putem încerca din nou? a întrebat cu o voce frântă.
Doctorul a oftat și apoi a zâmbit slab, cu tristețe.
— Am epuizat aproape toate opțiunile. Doar dacă iei în considerare FIV cu ”soldăței” de donator sau o probă existentă.
În acea seară, Laura s-a cuibărit pe canapea, învelită într-o pătură care nu-i ținea de cald.
Margareta a venit cu două cești de cafea și o pungă cu biscuiți, intuind furtuna din ochii Laurei înainte să scoată un cuvânt.
— N-a mers bine, a murmurat Laura. — Până acum, nicio șansă. Natural, nu.
Margareta a pus cafeaua pe masă și s-a așezat lângă ea.
— Ce mai înseamnă „natural” în ziua de azi? a întrebat.
Au trecut doi ani de atunci. Laura a luat o decizie pe care altădată nu ar fi avut curajul să o ia: a folosit acea probă salvată și a urmat un nou protocol de fertilizare.
Nu a vrut să spună nimănui la început, nici măcar Margaretei. Își era teamă să nu se spulbere și ultima fărâmă de speranță.
Dar miracolul a venit sub forma a trei inimioare care băteau în burtica ei. Tripleți. O binecuvântare despre care nici măcar doctorul Enache nu îndrăznise să viseze.
Acum, Laura își plimba copiii pe terasa unei vile la Poiana Brașov, cu un avion privat pregătit s-o ducă în city-break la Viena – afacerea de patiserie pe care o începuse timid în garaj crescuse atât de mult, încât era chemată în străinătate să țină demonstrații.
Într-o după-amiază, în timp ce stătea la o cafenea, l-a zărit pe Costel trecând pe trotuar, cu o pungă de plastic în mână și acea privire pierdută a omului care știe că a pierdut tot.
S-au privit preț de o secundă. El a zâmbit amar. Laura i-a întors un zâmbet liniștit, apoi și-a tras ușor tripleții mai aproape.
Pentru prima dată, a simțit că viața îi dăduse mult mai mult decât îndrăznise să-și imagineze vreodată.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”