Rezultatele au venit două zile mai târziu.
Pozitive. Fără nicio urmă de îndoială.
James rămase nemișcat minute întregi, ținând foaia în mâini. Apoi a izbucnit în plâns. Era tată. Avusese un fiu vreme de zece ani, iar el habar n-avea.
Dar bucuria a fost umbrită imediat de o întrebare chinuitoare: Unde fusese Emily? Cine o luase de lângă el? Sau… fugise de bunăvoie?
A început să caute cu o intensitate aproape maniacală. Cu toate resursele sale, nu i-a fost greu să obțină acces la baze de date, recunoaștere facială, înregistrări vechi de camere de supraveghere. Și totuși… nimic.
Până într-o zi când Luca, într-un moment de liniște, spuse:
— Am visat-o. Era într-un loc cu pereți galbeni. Avea o zgârietură pe obraz.
Acea informație, oricât de absurdă părea, a declanșat ceva în James. Și-a amintit de o clinică psihiatrică dintr-o zonă rurală, unde culoarea galbenă fusese folosită pentru calmare. A dat telefoane, a făcut presiuni… și într-un final, a primit o confirmare.
O pacientă internată cu nume fals. Diagnostic: amnezie parțială, episoade recurente de anxietate severă. Adusă de un bărbat necunoscut, dispărut la scurt timp după.
James a urcat în mașină și a condus șapte ore fără oprire.
Când a intrat în camera albă, a văzut-o. Mai slabă, cu părul prins neglijent și ochii pierduți. Dar era ea. Emily.
— James…? a șoptit ea, ca și cum încerca să-și recunoască un vis vechi.
El s-a apropiat încet, cu lacrimi în ochi.
— Sunt aici. Și Luca trăiește. E fiul nostru.
Chipul ei a încremenit. Apoi a început să tremure, scuturată de un plâns tăcut.
— N-am știut… Ei mi-au spus că am murit la naștere… Nu-mi aduc aminte tot. Doar… frânturi.
În acel moment, James a înțeles. Cineva îi luase viața — pe ea, pe copilul lor, totul — și o aruncase în uitare. Poate din gelozie, poate pentru bani, poate doar pentru că putea.
Dar nu mai conta. Ce era important se întâmpla chiar atunci: își ținea soția de mână, iar fiul lor aștepta afară, viu, curat și cu o speranță în ochi.
Aveau o viață de reconstruit. Împreună.
Și poate că, într-o zi, când Luca va fi mare, vor merge cu toții la aceeași brutărie. Iar el va arăta cu mândrie spre fotografia din vitrină și va spune:
— Așa a început povestea noastră. Cu o imagine. Și cu dragostea care n-a murit niciodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.