Un polițist a observat un sicriu chiar în mijlocul trotuarului — a ieșit imediat din mașină, s-a apropiat de el, a ridicat capacul și a încremenit la ceea ce a văzut.
Sergentul de poliție își începuse tura ca de obicei: cu o cafea aburindă într-un pahar de carton și un scurt raport primit prin stație. Patrula aceleași străzi de ani de zile și știa pe dinafară fiecare colț, fiecare gang și fiecare zgomot care putea prevesti necazuri înainte ca acestea să apară.
Mașina lui de serviciu, un sedan negru cu albastru, înainta liniștit pe asfalt, luminile stâlpilor reflectându-se pal în parbriz. Radioul bâzâia încet, aproape imperceptibil. Totul părea calm.
Pe o stradă aproape pustie, sergentul era pe cale să vireze la stânga, când privirea i-a fost atrasă de o formă neobișnuită. Chiar în mijlocul benzii din dreapta se afla un sicriu. Un sicriu adevărat, din lemn masiv, cu mânere metalice, parcă smuls direct dintr-o capelă.
A frânat brusc. Luminile de avarie s-au aprins automat. A scos cheia din contact și, condus mai mult de instinct decât de gândire, a deschis portiera. Ușa a scârțâit lung, iar el a coborât cu grijă pe asfalt. Mâna i s-a dus fără să vrea spre tocul pistolului, simțind un fior rece pe șira spinării. Totul în el îi spunea că ceva era profund greșit.
S-a apropiat cu pași măsurați. Fiecare pas răsuna în liniștea străzii, amplificând tensiunea. O adiere i-a fluturat cămașa pe sub vestă.
S-a oprit la nici jumătate de metru de sicriu. A inspirat adânc, și, ținându-și respirația, a ridicat cu grijă capacul… și a rămas împietrit de groază.
Înăuntru nu era ceea ce mintea lui speriase că va găsi. În locul unui trup fără viață, sicriul era plin de flori proaspete, împletite cu panglici colorate și bilețele scrise de mână. Pe unul dintre ele, aflat în vârf, se putea citi clar: „Surpriză, dragă bunicule! La mulți ani!”
Sergentul a clipit de mai multe ori, încercând să înțeleagă. În clipa aceea, dintr-o alee laterală au ieșit alergând doi copii, purtând baloane și ținând un tort mic într-o cutie.
— Domnule polițist! strigă băiatul mai mare. Nu vă speriați! E doar cadoul nostru pentru bunicul. Azi împlinește 90 de ani și am vrut să facem o glumă mare, cum îi place lui.
O femeie în vârstă, cu ochi luminoși și părul alb strâns în coc, apăru zâmbind.
— Îmi cer iertare, domnule sergent. Nepoții mei au vrut să-i organizeze o surpriză tatălui meu. El a lucrat zeci de ani ca tâmplar și a construit sicriul acesta chiar el, pe vremea când avea atelier. Le-a venit ideea trăznită să-l umple de flori și bilețele cu amintiri frumoase.
Sergentul a lăsat capacul jos și a izbucnit într-un râs ușurat. Inima îi bătea încă puternic, dar în piept îi înflorea acum o căldură plăcută.
— Ei bine, să știți că m-am speriat cumplit. Dar dacă e pentru o aniversare, atunci să-i transmiteți toate gândurile mele bune. Să trăiască mulți ani de acum înainte!
Băiețelul i-a întins o felie de tort, iar sergentul a acceptat-o zâmbind. Au stat acolo câteva minute, povestind și râzând, înainte ca el să se urce din nou în mașină și să-și continue patrularea, cu sufletul mult mai ușor.
A înțeles atunci că, uneori, lucrurile cele mai înfricoșătoare pot ascunde, de fapt, cele mai frumoase surprize.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”