Tripleții noștri au fost crescuți în același fel, până când unul dintre ei a început să spună lucruri pe care n-ar fi avut cum să le știe.
Toți făceau mereu haz că o să ajungem să le punem papioane colorate, doar ca să-i putem deosebi. Și exact asta am făcut — unul avea papion albastru, altul turcoaz, iar celălalt roșu. Trei copii desăvârșiți, identici până la cele mai mici detalii, chiar și gropițele din obraji erau la fel.
Își terminau frazele unul altuia, aveau un limbaj numai al lor și împărțeau absolut orice. Era ca și cum am fi crescut un singur suflet, împărțit în trei trupuri.
Dar acum câteva săptămâni, Turcoazul — Eli — a început să se trezească plângând. Nu din pricina coșmarurilor, ci din ceea ce el numea amintiri.
Spunea lucruri ciudate, de genul: „Ți-amintești de casa aceea veche, cu ușa roșie?”
Noi n-am avut niciodată vreo casă cu ușă roșie.
Sau: „De ce nu o mai vedem pe doamna Lăcrămioara? Întotdeauna îmi dădea bomboane cu mentă.”
Noi nu cunoaștem pe nimeni cu numele Lăcrămioara.
Noaptea trecută…
Noaptea trecută, Eli s-a ridicat din pat, s-a uitat direct spre mine și a spus cu o voce care părea mai matură decât a unui copil de patru ani:
— Mami, o să fie bine. Lăcrămioara spune că trebuie doar să ne bucurăm de viață. Și că ea veghează mereu asupra noastră.
Am simțit cum mi se strânge inima. Am încercat să-l întreb cine e Lăcrămioara, dar el a zâmbit liniștit și s-a cuibărit în brațele mele, adormind imediat.
A doua zi, am decis să-l duc pe Eli la plimbare prin cartierul vechi al orașului, unde copilărisem și eu. În timp ce mergeam, Eli a tras brusc de mâna mea și a arătat spre o casă veche, cu obloane roșii, aproape ascunse de iederă.
— Uite, mami, acolo locuia doamna Lăcrămioara. Dar acum nu mai e aici. E în cer și ne trimite bomboane de-acolo, să fim fericiți.
Am rămas fără cuvinte. Casa aceea fusese a unei bătrâne pe care o știam și eu din copilărie. O chema, incredibil, Lăcrămioara, și îmi oferea mereu bomboane cu mentă. Murise cu ani în urmă, mult înainte ca tripleții să se nască.
Am plecat de acolo cu o pace greu de descris. Poate că unele amintiri sunt mai vechi decât viețile noastre, poate că sufletele au legături tainice, pe care noi nu le putem înțelege.
Cert este că, din ziua aceea, Eli n-a mai plâns niciodată în somn. Tripleții au crescut frumos, uniți cum numai ei știau să fie. Iar în serile liniștite, când îi priveam jucându-se, aveam sentimentul ciudat, dar minunat, că eram înconjurați nu doar de dragostea lor, ci și de o ocrotire nevăzută, dulce ca o bomboană cu mentă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”