Mi-a venit să urlu, dar tot ce am reușit să fac a fost să-mi strâng copilul mai tare la piept.
— Ce vrei să spui? Ce dovezi? am întrebat cu un nod în gât, simțind cum tot aerul din cameră se îngustează.
A scos din buzunar o fotografie. O pusese într-o folie transparentă, ca și cum ar fi fost o probă la dosar. În imagine eram eu, pe un hol de clinică, vorbind cu un bărbat — ginecologul meu.
— Asta e „dovada” ta? am șoptit, tremurând. A încuviințat, serios.
— Am întrebat și la spital. Mi-au spus că l-ai cerut pe el special. L-ai ales tu.
M-am ridicat cu greu, cu inima zdrobită, și m-am apropiat de el.
— L-am ales pentru că mă înțelege. Pentru că m-a văzut plângând în tăcere, de zece ori mai mult decât tine. Pentru că, în timp ce tu te retrăgeai în camera ta să nu mă vezi suferind, el îmi spunea că nu trebuie să-mi pierd speranța.
Ochii lui au clipit de câteva ori. Poate pentru prima oară în 21 de ani, a văzut ce nu voise să vadă: că am dus lupta asta mai mult singură decât împreună.
— Nu înțelegi, am crezut că mă protejez, că nu pot suporta încă o dezamăgire… Dar când l-am văzut, am simțit… am simțit că…
— Ai simțit ce? am întrebat, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.
— Că nu-l recunosc.
Am simțit cum un gol mi se așază în stomac. Un copil nou-născut, cu trăsături abia formate, și deja el voia să vadă în el o trădare.
— Ai știut vreodată cum arată speranța? am întrebat. Nu e o rază de soare. Nu e un zâmbet. E un test de sarcină pozitiv la 40 de ani. E un făt care prinde viață când toată lumea îți spune că e prea târziu. Și tu vii cu o poză și cu suspiciuni?
L-am văzut micșorându-se în fața mea. Nu fizic, ci în sufletul meu. Omul care îmi fusese sprijin odinioară, se transformase într-un străin.
Am strâns copilul la piept și am zis, fără teamă:
— Dacă ai nevoie de teste, fă-le. Dacă ai nevoie de distanță, ia-o. Dar acest copil nu are nevoie de cineva care iubește doar când are siguranța absolută. Ci de cineva care iubește orbește, din instinct, ca o mamă. Eu sunt acolo. Tu?
N-a zis nimic. A ieșit din cameră și a închis ușa ușor. Nici nu s-a uitat înapoi.
Au trecut trei zile până a revenit. Avea în mână un buchet de flori albastre și fața brăzdată de nesomn.
— Am făcut testul. E al meu. Dar, sincer, asta nu mai contează. Am greșit față de tine. Față de el. Vreau să învăț să fiu tată, nu doar să-l revendic.
L-am privit atent. Vedeam în ochii lui nu regretul, ci transformarea. Și poate, doar poate, acolo începea o nouă poveste — nu perfectă, dar reală.
Ca orice familie adevărată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.