— Vocile din dulap, spuse ea, privindu-l fără să clipească.
Polițistul s-a înfiorat. Nu din cauza cuvintelor — ci a felului în care le rostise. Cu o liniște care nu avea ce căuta pe chipul unui copil.
— Ce dulap? Unde?
Fetița a întins un deget subțire spre capătul străzii. Era o casă bătrânească, cu obloanele trase, acoperișul înclinat și un tei uriaș în curte. Părea pustie, dar întreținută. Nu se auzeau voci, nu se vedea mișcare. Doar liniște.
Polițistul a chemat întăriri. În cinci minute, încă două echipaje au sosit, iar fetița a fost dusă la cald, într-o mașină cu girofarul stins. Nu voia să bea apă, nici să mănânce biscuiți. Doar privea fix casa și murmura:
— Vocile… spun că e timpul…
Ofițerul principal, Andrei, a bătut la ușa casei. Nicio reacție. A bătut din nou. Tensiunea era vizibilă în aer. Într-un final, cu un semn de la superior, a deschis poarta și a intrat cu precauție.
Înăuntru — tăcere deplină. Miros de lavandă uscată și mobilier vechi. O căldură apăsătoare.
A urcat scările, iar când a deschis ușa unei camere din capătul holului, a găsit dulapul. Mare, din lemn masiv, cu sculpturi în relief și o floare de colț cioplită în centru. Semăna cu dulapurile vechi de la bunici, din satele de munte. Cu suflet, cum ziceau bătrânii.
— Aici, a zis fetița din parcare, privind monitorul pe care se transmitea imaginea din cameră.
Când polițistul a deschis dulapul, a tresărit. Înăuntru era… un pat de copil. Mic, cu lenjerie roz, jucării vechi și un caiet de desen. Pe peretele interior, cineva scrisese cu creionul: „Să nu mai pleci niciodată. Aici e liniște.”
Au urmat investigații, dosare, experți psihologi. Dar nimeni n-a putut explica de ce fetița, al cărei nume era Ilinca, apăruse acolo în dimineața aceea, când părinții ei erau la lucru, iar casa — conform documentelor — fusese nelocuită de peste 12 ani.
O bătrână din cartier, tanti Marioara, a venit a doua zi la poartă cu o sticlă de aghiazmă. A privit casa și a spus:
— Acolo a fost durere mare. Copila aia n-a nimerit întâmplător acolo. Sufletele simt… și vor să se elibereze.
Ilinca a fost dusă într-un centru de plasament. Cu timpul, a început să zâmbească. Dar într-o seară, unei asistente i-a spus:
— Vocile au tăcut. Mi-au mulțumit. Acum dorm liniștite…
Poate că unele case poartă amintiri. Poate că unele dulapuri sunt mai mult decât mobile vechi. Și poate că un copil de șase ani a eliberat ceva ce adulții nu mai pot înțelege.
Dar un lucru e sigur: liniștea de pe strada aceea n-a mai fost niciodată la fel.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.