Am plătit biletul de autobuz al unei clarvăzătoare în timp ce îmi duceam fiul de un an la medic, iar ea mi-a înmânat un bilețel înainte să cobor.
Era o dimineață mohorâtă în Cluj-Napoca, din acelea care par apăsătoare fără un motiv clar. Mihai, băiețelul meu de un an, stătea liniștit în cărucior, iar respirația lui caldă aburea folia de protecție.
Avusese febră toată noaptea, iar eu eram hotărât să-l duc la doctor. De când soția mea a murit la naștere, l-am crescut singur pe Mihai, încercând să fiu și tată, și mamă în același timp.
Autobuzul a oprit cu un scârțâit lung, am urcat împingând căruciorul și i-am cerut scuze șoferului pentru deranj. La stația următoare a urcat o femeie mai în vârstă, îmbrăcată în fuste lungi și largi, cu brățări care zornăiau ușor. A ezitat lângă șofer, căutând printr-o poșetă ponosită. „Nu am bani pentru bilet”, a rostit cu o voce stinsă, vizibil jenată.
Șoferul a strâns din sprâncene. „NU SUNT VREO ORGANIZAȚIE DE CARITATE. DACĂ N-AVEȚI BANI, MERGEȚI PE JOS!” Femeia s-a înroșit, privindu-i pe ceilalți călători cu ochi speriați.
Fără să ezit, i-am întins câțiva lei. „Plătesc eu pentru dânsa”, am spus. Ea s-a uitat spre mine, iar ochii ei întunecați, adânci, păreau că văd dincolo de aparențe. „Mulțumesc”, a șoptit și s-a dus spre spatele autobuzului.
Când am coborât cu căruciorul lui Mihai, femeia mi-a strecurat în mână un biletel mic, împăturit cu grijă. „Îți va fi de folos”, mi-a spus cu un glas aproape conspirativ.
La cabinet, în timp ce Mihai adormise pe brațul meu, am desfăcut bilețelul, așteptând să găsesc vreo vorbă neclară, așa cum obișnuiesc clarvăzătorii. În schimb, mi s-a strâns inima citind rândurile scrise cu o caligrafie dezordonată. „AȘA CEVA NU SE POATE!”, am rostit tare, uimit…
Pe bilet scria doar atât: „Nu-ți fie teamă. În două zile febra va dispărea și veți primi o veste bună, una care vă va schimba viața.”
Am izbucnit într-un hohot scurt de râs, amestecat cu exasperare. „Ce prostii…”, am murmurat, deși un fior ciudat îmi urcase pe șira spinării. Totuși, două zile mai târziu, febra lui Mihai scăzuse complet, iar el alerga prin casă vesel, ca și cum n-ar fi fost bolnav niciodată.
În aceeași după-amiază am primit un telefon de la o firmă din oraș la care aplicasem cu luni în urmă și pierdusem orice speranță. Mi-au oferit un post stabil, bine plătit, cu un program care îmi permitea să petrec mai mult timp cu Mihai.
După ce am închis telefonul, m-am prăbușit pe fotoliu cu un oftat lung și recunoscător. L-am strâns pe Mihai în brațe și i-am sărutat fruntea caldă. Poate că biletul fusese doar o coincidență, dar în adâncul sufletului meu, știam că întâlnirea aceea din autobuz nu fusese întâmplătoare. Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că viitorul nostru avea din nou lumină.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”