Soția mea și cu mine am mers la un orfelinat să adoptăm un copil și am găsit o fetiță care era copia exactă a fiicei mele…
Soția mea și cu mine am visat dintotdeauna să ne mărim familia. Din păcate, ea nu poate avea copii, așa că eram doar noi trei: eu, ea și minunata mea fiică de cinci ani, dintr-o căsătorie anterioară, pe care amândoi o adorăm.
După luni întregi de discuții și frământări, am decis să facem pasul cel mare și să adoptăm. În ziua aceea, am ajuns la un centru de plasament din Brașov și am petrecut aproape o oră într-un interviu cu directoarea instituției. Apoi, ne-a condus spre sala de joacă unde se aflau copiii.
Am petrecut ceva timp jucându-ne și vorbind cu mulți dintre ei. Ca să fiu sincer, erau toți minunați. Dacă am fi putut, i-am fi primit pe toți în casa noastră.
Totuși, ne spusesem că ne dorim să adoptăm un copil cu care să simțim o legătură profundă, de netăgăduit.
În timp ce ajutam un grup de copii să facă un puzzle, am simțit o atingere ușoară pe spate. M-am întors, iar o fetiță m-a întrebat:
— EȘTI NOUL MEU TĂTIC? PUR ȘI SIMPLU AȘA SIMT.
AM ÎNGHEȚAT. Soția mea părea că stă să leșine. Fetița care se afla în fața mea era COPIA FIDELĂ A FIICEI MELE, care era acasă cu bona.
A întins mâna ei micuță, iar atunci am văzut — O ALUNIȚĂ IDENTICĂ CU CEA A FIICEI MELE.
— CUM TE NUMEȘTI? am reușit să întreb, aproape șoptind.
— Mă numesc Ana, a răspuns ea cu un zâmbet larg, uitându-se fix în ochii mei.
În acea clipă, am simțit ceva ce nu pot descrie în cuvinte. Parcă o forță invizibilă mă lega de micuța ființă din fața mea. Soția mea a îngenuncheat lângă noi și a luat-o ușor de mână. Ana s-a uitat și la ea cu aceeași încredere și lumină în priviri.
— Vrei să vii acasă cu noi? a întrebat-o soția mea cu glasul tremurat.
Ana a dat din cap entuziasmată, apoi ne-a îmbrățișat pe amândoi, de parcă asta așteptase toată viața. În acea zi, am început procedurile de adopție, iar câteva luni mai târziu, Ana a devenit oficial fiica noastră.
Când s-au întâlnit prima oară, fiica mea, Maria, și Ana s-au privit mirate, iar apoi au izbucnit amândouă în râs, alergând prin casă de parcă s-ar fi știut de o viață. Era ca și cum destinul le-ar fi făcut surori.
Acum, în fiecare seară, când le auzim chicotind împreună în camera lor, ne uităm unul la celălalt și știm că am făcut cea mai bună alegere din viața noastră. Familia noastră e în sfârșit completă — și inimile noastre la fel.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”