„Pentru că am trăit destul timp pentru alții. E timpul să trăiesc și pentru mine.”
Atât a spus. Și vocea ei, altădată caldă și blândă, acum suna… calmă. Prea calmă.
Am simțit cum mi se strânge pieptul. Mă uitam fix în ecranul telefonului, de parcă acolo s-ar fi putut citi vreun regret, o ezitare, o urmă de căință. Dar n-a mai zis nimic. Liniște. Doar valurile și râsetele altora în fundal.
— Mamă… dar eu sunt copilul tău… Nu ți se pare că…
— Că am făcut destul? — m-a întrerupt ea. — Ți-am dat tot ce am avut până ai terminat facultatea. Te-am crescut singură, am muncit nopți întregi ca să nu-ți lipsească nimic. Acum… îmi trăiesc viața.
Nu mai era de vorbit. A închis.
Am rămas singură, într-o bucătărie prost luminată, cu vase nespălate și copilul dormind în camera cealaltă, cu stomacul plin doar pe jumătate. Și am plâns. Nu de supărare. De neputință. De rușine.
În mintea mea, părintele era acel sprijin care nu dispare niciodată. Care, atunci când tu cazi, îți întinde mâna, fără întrebări. Care vine cu o pungă de cartofi, cu o bancnotă strecurată în buzunar, cu un „lasă, mamă, că trecem noi și peste asta”.
Dar poate… poate că greșesc.
În ziua următoare, în timp ce-l duceam pe băiat la grădiniță, am trecut pe lângă o vecină în vârstă, tanti Margareta. Stătea pe bancă, cu o batistă în poală, cu privirea pierdută.
— Ce mai faceți, tanti Marga?
— Of, fată… nimic nu mai fac. De când au plecat copiii în străinătate, parcă nu mai am rost. Le-am dat tot. Casa, banii, pământul. Și-acum… nici un telefon.
Mi s-a pus un nod în gât. M-am dus mai departe, dar cuvintele ei mi-au rămas în cap. Așa arătau mamele „bune”? Cele care dau tot?
Poate mama mea refuza să repete greșelile altora. Poate „a trăi pentru tine” nu e egoism, ci supraviețuire.
Seara, am deschis frigiderul și am făcut o supă din ce mai aveam. Am pus masa și m-am uitat la copilul meu. Slăbuț, dar cu ochii senini.
— Ce-ai pățit, mami?
— Nimic. Doar mă gândeam cât de norocoasă sunt că te am.
În noaptea aceea n-am putut dormi. Am deschis laptopul și am început să caut. Programe de sprijin pentru mame singure. Un job în plus, poate ceva de făcut de acasă. Am început să scriu. Să-mi spun povestea. Să cer ajutor — dar nu bani. Sfaturi. Încurajări.
Și au venit. Zeci de femei, unele ca mine, altele mai rău, toate cu povești. Unele și-au pierdut mamele devreme, altele n-au avut niciodată parte de sprijin. Dar toate mi-au spus același lucru:
„Poate că mama ta nu te mai ajută. Dar acum e rândul tău să fii mamă. Și să faci din copilul tău un om care nu va fi niciodată lăsat să se înece.”
Mi-a fost greu să accept că mama mea a ales să trăiască. Dar poate că, în felul ei, mi-a arătat cum să lupt.
Nu mă mai aștept la telefoane sau bani. Dar știu un lucru: nu voi lăsa niciodată copilul meu să simtă ce am simțit eu atunci, când valurile Greciei se auzeau mai tare decât inima unei mame.
Pentru că adevărata bătrânețe nu e vârsta. E momentul în care încetezi să mai iubești.
Iar eu, oricât de greu mi-ar fi… n-am să încetez niciodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.