De când mă știu, Celeste avea mereu un mod de a atrage toată atenția.
Fie că era la spectacolele de talente de la școală, la petreceri de ziua cuiva sau doar la un brunch cu prietenii — cumva, reușea să devină centrul tuturor lucrurilor.
Și tot de atât timp, i-am permis asta.
Ne-am cunoscut la facultate.
Eu studiam producția media, Celeste era la comunicare.
Avea un râs magnetic și un stil vestimentar care o făcea să pară că a ieșit dintr-o campanie de modă.
Eu eram mai tăcută, mai observatoare.
Îmi plăceau poveștile — să le spun, să le filmez, să găsesc sensuri în momentele pe care alții le treceau cu vederea.
Ei îi plăcea să fie povestea.
Ne-am împrietenit repede.
Ea mă trăgea în lumea ei, și o lăsam să preia conducerea — la petreceri, în conversații, chiar și în proiectele creative.
Nu mă deranja.
La început.
Mă gândeam: „Așa e ea. Strălucește.”
Dar cu timpul, am început să văd fisurile.
Când am propus o idee de scurtmetraj la curs, care mai târziu a fost selectată pentru un festival, Celeste s-a oferit să mă ajute să „formez viziunea.”
În câteva săptămâni, numele ei era cel pe care îl menționau profesorii.
„Filmul lui Celeste e genial!”
„Celeste are o voce atât de unică!”
Eu eram cea care stătea trează toată noaptea editând, rescriind scenariul, regizând fiecare cadru.
Ea venea târziu pe platou și pleca devreme — dar știa cum să vorbească despre proiect.
Cum să-l vândă.
Asta era superputerea ei.
Mi-am spus că nu contează.
Eram prietene.
Dacă ea câștiga, câștigam și eu… nu?
Apoi a venit Momentul.
În ultimul semestru, am trimis un documentar scurt numit Încă înflorește — o lucrare profund personală despre lupta mamei mele cu depresia și puterea liniștită a femeilor care își duc familiile prin durere.
A fost selectat pentru o competiție națională de filme studențești.
Un mare eveniment.
Eram uluită.
În sfârșit, eram văzută.
Proiecția a fost la Lisabona.
Cu o seară înainte, Celeste s-a oferit să zboare cu mine.
„Să te susțin,” a spus ea.
A apărut într-o rochie roșie și cu o încredere care o învăluia ca un parfum.
Eu purtam un salopetă neagră și o speranță tremurândă.
După proiecție, un mic juriu a ținut interviuri cu realizatorii selectați.
M-am retras puțin să iau apă — și m-am întors să o găsesc pe Celeste vorbind cu jurații.
Fără să mă prezinte.
Fără să mă indice.
Vorbind despre „viziunea noastră.”
„Alegerile noastre.”
„Povestea noastră.”
Mi s-a strâns stomacul.
În acea noapte, în camera de hotel, am confruntat-o.
„Tot faci asta,” i-am spus.
„Îți însușești spațiul care nu-ți aparține.”
Ea a dat ochii peste cap.
„Kiara, dacă nu poți să te aperi singură, nu da vina pe mine că umplu tăcerea.”
A fost ca o palmă fără sunet.
Am plecat din Lisabona mai devreme.
Singură.
Am mers acasă, am plâns două zile încontinuu și m-am gândit serios să nu mai fac niciodată film.
Dar apoi s-a întâmplat ceva ciudat.
Unul dintre jurați — Ana Ribeiro, o regizoare portugheză cunoscută — m-a contactat.
A spus: „Vocea ta a trecut prin ecran. Vreau să te îndrum.”
Nu pe tine și Celeste.
Doar pe mine.
Sub îndrumarea Anei, am dezvoltat un nou proiect.
O docu-serie despre femei povestitoare subreprezentate din diverse culturi.
Pentru prima dată, nu mă mai ascundeam în spatele reflectoarelor altcuiva — îmi cream propriile reflectoare.
Și a funcționat.
Seria a fost preluată de o platformă independentă.
A câștigat un premiu la Festivalul European de Arte Digitale.
Dintr-o dată, nu mai eram doar o creativă tăcută în fundal.
Conduceam.
Și oamenii au observat.
Celeste a revenit.
M-a felicitat public pe Instagram și în privat m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor pentru „a-mi curatoria imaginea publică.”
Nu i-am răspuns.
Nu pentru că eram supărată — ci pentru că am învățat ceva esențial:
Un prieten adevărat nu-ți stinge lumina ca să pară el mai strălucitor.
Un prieten adevărat te ajută să strălucești — și se bucură când reușești.
Celeste m-a învățat ceva, chiar dacă nu asta intenționa: Că să rămâi mică pentru confortul altora e o altă formă de trădare de sine.
Că tăcerea nu e modestie atunci când te costă vocea.
Că uneori, cea mai bună răzbunare nu e deloc răzbunarea — ci succesul, autenticitatea și liniștea.
Acum, țin ateliere pentru tinere femei din domeniul filmului — mai ales pentru cele care nu vorbesc cel mai tare.
Le reamintesc: Nu ai nevoie de permisiune ca să fii văzută.
Nu ai nevoie de cineva mai vocal să-ți spună povestea.
Vocea ta contează — chiar dacă tremură.
Celeste e încă pe undeva.
Încă face networking, încă e fermecătoare, încă își asumă meritele altora.
Dar nu mă mai îngrijorează.
Pentru că, în timp ce ea era ocupată să ocupe spațiu — eu îl construiam pe al meu.
Și acum că am pășit în el?
Nu voi mai face niciodată un pas înapoi.