După o zi obositoare de muncă, Ortenzia nu visa decât la un lucru: să cină cu soțul ei, să facă o baie caldă și să adoarmă. Ziua fusese grea — rapoarte, telefoane, agitație. A parcat în curte, a apăsat butonul de la alarmă și s-a grăbit spre scară. Deja își căuta cheile în geantă când a auzit pași ezitați în spatele ei. S-a întors și a văzut o fată slabă, de vreo optsprezece ani. În brațe avea un bebeluș înfășurat într-o păturică.
— Scuzați-mă, sunteți… sunteți Ortenzia? Soția lui Sandu? a întrebat străina cu un glas tremurând.
— Da, a răspuns Ortenzia cu precauție. S-a întâmplat ceva?
— Mă cheamă Nicoleta… Îmi pare rău că vă abordez așa… Dar… acesta e fiul lui Sandu. Se numește Dragoș. Nu știu ce să fac… Am fost curieră, în ziua aceea i-am adus soțului dumneavoastră un colet. Atunci… tocmai mă părăsise iubitul, eram distrusă, plângeam la serviciu. Soțul dumneavoastră a încercat să mă consoleze…
— A, da, văd că v-a „consolat” bine, a replicat Ortenzia cu răutate. Și acum ce vrei de la mine?
— Eu… nu am unde să mă duc. Nu am casă, nici ajutor. Nu mai rezist. Vă rog, luați-l. El e fiul lui…
— Nu, draga mea! Dacă l-ai făcut, tu să-l crești! Ce treabă am eu? a izbucnit Ortenzia și, întorcându-se brusc, s-a îndreptat spre scară.
Dar înăuntru fierbea. Oricât încerca să pară indiferentă, gândul că soțul ei o înșelase, că poate avea un copil în afară, nu o lăsa în pace. Când Sandu a sosit acasă seara, ea l-a întâmpinat cu o întrebare directă:
— Ai dormit cu Nicoleta?
El a plecat ochii, nu s-a scuzat, nu a mințit. Doar a spus în șoaptă:
— Da… A fost o singură dată… eram într-o stare groaznică… De mii de ori mi-am dorit să nu se fi întâmplat…
Nici nu apucaseră să termine discuția, când s-a auzit soneria. Sandu a deschis și s-a întors cu bebelușul în brațe. Pe pătură era o hârtie: *„Se numește Dragoș. Vă rog, aveți grijă de el…”*
Stătea uluit, ca și cum pământul i s-ar fi smuls de sub picioare. Ortenzia a luat copilul în brațe, s-a uitat la fața lui mică și speriată — apoi i-a zis soțului:
— Du-te la farmacie. Ia tot — biberoane, scutece, lapte praf. Repede.
Așa a rămas Dragoș la ei. Au trecut zile, apoi săptămâni. Sandu nu era pregătit pentru paternitate, mai ales cu îndoieli. Părinții lui au refuzat să-l recunoască pe nepot, numind-o pe Nicoleta „târfă de drum”. Sub presiunea familiei, a insistat pentru un test ADN. Rezultatul l-a șocat: Sandu nu era tatăl.
A venit acasă și a anunțat pe loc:
— Trebuie să-l dăm la orfelinat. Nu e al meu.
Dar Ortenzia luase deja hotărârea:
— El e al meu. Dacă vrei, trăiește cu noi, dacă nu, pleacă. Dar nu-l dau. Dumnezeu nu ne-a dat copii ai noștri, așa că a trimis pe acesta — nu întâmplător.
Sandu a plecat. A cerut divorțul. Ortenzia a rămas singură, dar nu s-a pierdut. A avut ajutor de la o dădacă, iar în zilele grele, de la vecini. Se descurca. Dar într-o zi copilul s-a îmbolnăvit — febră peste patruzeci, convulsii… Lumea i s-a prăbușit într-o clipă. A venit ambulanta, diagnosticul — pneumonie, spitalizare de urgență. Zile întregi în spital, perfuzii, nopți nedormite.
Acolo, între pereții spitalului, a apărut un medic — tânăr, atent, calm. Se numea Mihai. A avut grijă de Dragoș și părea că începe să simtă ceva pentru Ortenzia. La un moment dat, a pomenit de Nicoleta — zicea că venise pe acolo, întrebase de copil.
Ortenzia i-a cerut:
— Dacă mai trece pe aici, adu-mi-o la mine. Vreau să vorbesc cu ea.
Peste câteva zile, Nicoleta a venit. Discuția a fost lungă și sinceră. A povestit că, până la urmă, aflase — copilul nu era al lui Sandu. Ci al băiatului care o părăsise. Când și-a dat seama, era prea târziu. Era disperată, nu știa cum să trăiască, unde să meargă. Sandu fusese singurul care o ascultase odinioară, fără s-o judece. Greșise, făcuse o prostie…
Ortenzia n-a strigat, n-a mustrat. Doar a ascultat. Și dintr-o dată și-a dat seama că nu poate fi furioasă. Cândva, în tinerețe, făcuse un avort. Poate că acum Universul îi dăduse șansa — șansa să salveze o viață.
— Mută-te la mine, a spus încet. Începe iar de la zero. Învață. Ne vom descurca.
Nicoleta a izbucnit în plâns. Mai târziu, s-a înscris la facultate, a întâlnit un bărbat cumsecade, s-a măritat. S-a mutat cu el și cu Dragoș. Iar Ortenzia… Ortenzia și-a găsit fericirea. Mihai n-a plecat. I-a cerut să se căsătorească. Acum așteaptă un copil împreună.
Sandu a încercat să se întoarcă. A doua lui familie se prăbușise. Dar era deja prea târziu.
Uneori faptele bune se întorc nu imediat, dar se întorc. Ideea e să poți ierta. Și să asculți inima.
SURSA> https://groupnews24.com/