„Dragii mei fii,
Dacă citiți această scrisoare, înseamnă că eu nu mai sunt printre voi. Nu vă judec pentru că m-ați părăsit în ultimii ani. Înțeleg că aveți propriile vieți, familii, probleme. Dar trebuie să știți adevărul înainte de a veni să împărțiți ce a mai rămas din casa noastră.
Acum un an, când medicul mi-a spus că mai am puțin de trăit, am luat o decizie. Nu am vrut să vă împovărez cu bolile și nevoile mele. Știam că nu veți veni să mă îngrijiți, așa cum nu ați făcut-o în ultimii cinci ani.
Am vândut casa. Da, casa în care v-ați născut și ați crescut nu mai este a noastră. Am vândut-o Larisei și soțului ei, vecinii care mi-au adus mâncare și medicamente în ultimele luni de viață, care m-au dus la doctor când nu mai puteam merge singură, care au stat lângă patul meu în ultimele zile.
Nu v-am spus nimic pentru că știam că v-ați fi opus. Nu din dragoste pentru mine, ci pentru că așteptați să moștenească această proprietate. Banii obținuți din vânzarea casei i-am donat pentru construirea unui adăpost pentru câini bătrâni și abandonați. Poate vi se pare o nebunie, dar Rex, bătrânul nostru câine, a fost mai fidel decât voi în ultimii ani. El nu m-a părăsit niciodată.
Nu vă las nimic material, dragii mei. Nu pentru că nu v-am iubit, ci pentru că am vrut să vă învăț cea mai importantă lecție a vieții – niciodată să nu abandonați pe cei care v-au dat viață și v-au crescut.
Dacă vreți totuși să luați ceva din această casă, luați amintirile. Fotografiile de familie sunt în podul casei, în vechea ladă de lemn. Poate că, privindu-le, vă veți aminti de timpul când familia noastră era unită și plină de dragoste.
Cu dragoste eternă, Mama voastră, Ludmila”
Andrei lăsă scrisoarea să-i cadă din mâini. Serghei rămase nemișcat, cu fața albă ca varul.
„Nu e posibil,” șopti Serghei în cele din urmă. „Trebuie să fie o greșeală. Casa este a noastră!”
În acel moment, ușa se deschise și intră Larisa împreună cu soțul ei, Pavel.
„Îmi pare rău că ați aflat astfel,” spuse Larisa cu blândețe. „Am încercat să vă contactăm de mai multe ori în ultimul an, să vă spunem despre starea mamei voastre, dar fie nu ați răspuns, fie ați spus că sunteți prea ocupați.”
„Nu aveți dreptul!” strigă Andrei. „Vom contesta vânzarea! Era bolnavă, nu era în toate mințile!”
Pavel, un bărbat calm și solid, scutură din cap. „Ludmila Alexeevna era perfect lucidă când a semnat actele. Avem confirmări medicale și legale. A fost decizia ei, luată în deplină cunoștință de cauză.”
„De ce ar face asta?” întrebă Serghei, vocea lui fiind acum mai mult confuză decât furioasă.
„Pentru că se simțea singură și abandonată,” răspunse Larisa. „În ultimele șase luni de viață, nu ați venit niciodată să o vedeți, deși v-am sunat de nenumărate ori să vă spunem cât de grav bolnavă era.”
Serghei se prăbuși pe un scaun, acoperindu-și fața cu mâinile. Andrei continua să stea în picioare, tremurând de furie și rușine.
„Ce s-a întâmplat cu Rex?” întrebă brusc Andrei.
„Rex a murit la o săptămână după mama voastră,” spuse Pavel. „Era bătrân și, cred eu, nu a putut suporta pierderea. I-am făcut un mormânt lângă grădina de trandafiri, acolo unde obișnuia să stea la soare cu Ludmila.”
Andrei și Serghei priviră în jurul lor, observând pentru prima dată schimbările din casă. Pereții erau proaspăt zugrăviți, mobila veche fusese restaurată, fotografiile de familie – pe care nu le mai văzuseră de ani de zile – erau aranjate cu grijă pe perete.
„Am păstrat multe din lucrurile mamei voastre,” continuă Larisa. „Ea ne-a rugat să o facem. Spunea că într-o zi veți dori poate să le vedeți.”
„Ne puteți arăta… fotografiile din pod?” întrebă Serghei cu voce stinsă.
Pavel încuviință și îi conduse sus, în podul casei, care fusese și el curățat și organizat. Într-un colț stătea vechea ladă de lemn, lustruită și îngrijită.
Andrei o deschise cu mâini tremurânde. Înăuntru erau zeci de albume foto, scrisori legate cu panglici, desene făcute de ei când erau copii, felicitări de ziua mamei, primul lor dinte, șuvițe de păr…
„A păstrat totul,” șopti Andrei, simțind cum i se formează un nod în gât.
În timp ce răsfoiau albumele, Larisa și Pavel coborâră discret, lăsându-i singuri cu amintirile lor.
Ore întregi, cei doi frați rămaseră în pod, privind fotografii și citind scrisori vechi, redescoperind o mamă pe care o uitaseră de mult timp. Văzură poze cu ea tânără și frumoasă, ținându-i în brațe când erau bebeluși, fotografii de la zilele lor de naștere, de la primul lor day de școală, de la absolviri…
„Nu-mi amintesc când am încetat să o vizitez regulat,” spuse Serghei într-un târziu. „La început erau doar săptămâni, apoi luni, apoi… ani.”
„Mereu am crezut că voi avea timp mai târziu,” răspunse Andrei. „Că o voi vizita când voi fi mai puțin ocupat. Și acum e prea târziu.”
Când în sfârșit coborâră din pod, afară se întunecase. Larisa pregătise ceai și îi aștepta la bucătărie.
„Putem… putem vedea mormântul ei?” întrebă Andrei.
Larisa încuviință. „Bineînțeles. Mâine dimineață vă conducem.”
„Și… adăpostul de câini?” adăugă Serghei. „Cel construit cu banii din vânzarea casei?”
„E la marginea orașului,” răspunse Pavel. „Se numește ‘Adăpostul Ludmila’. Puteți veni oricând să-l vizitați.”
În noaptea aceea, Andrei și Serghei au dormit în vechile lor camere, acum renovate, dar păstrând esența din copilăria lor. A doua zi, au vizitat mormântul mamei lor, simplu dar îngrijit, apoi adăpostul de câini, unde o plăcuță de bronz o comemora pe Ludmila Alexeevna, „o inimă mare care a iubit necondiționat”.
Înainte de a pleca, Larisa le-a înmânat un pachet.
„Mama voastră a lăsat asta pentru voi, în cazul în care veți veni după… după ce nu va mai fi. A spus să vă dau doar dacă veți vizita mormântul ei.”
Înăuntru erau două scrisori, una pentru fiecare, și un album foto nou, cu fotografii din ultimul an al vieții Ludmilei – zâmbind în grădină, ținând în brațe un cățel, sărbătorind Anul Nou alături de Larisa și Pavel.
„Nu a fost singură la sfârșit,” spuse Larisa blând. „Asta ar trebui să vă aducă puțină pace.”
Andrei și Serghei au plecat în acea zi cu mai puțin decât speraseră material, dar cu lecții de viață care le vor schimba pentru totdeauna perspectiva asupra familiei și a responsabilității. Casa copilăriei lor nu le mai aparținea, dar aminitirile și lecțiile primite acolo le vor rămâne pentru totdeauna.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.