Mama a încremenit. Zâmbetul i s-a stins într-o clipită, dar n-a spus nimic. A pus caserola pe masă și s-a uitat la mine, de parcă ar fi vrut să ne prefacem că totul e bine.
„Dan, ce tot spui acolo?” a întrebat ea, încercând să-și păstreze calmul.
„A lăsat un bilet în spital. A plecat. Și mi-a scris să te întreb de ce i-ai făcut asta.” Am vorbit apăsat, fără să-mi pot stăpâni furia. „Și vreau să-mi spui ACUM.”
Mama s-a așezat încet pe scaun. Știam acel gest – era semn că urma o poveste lungă, ceva ce ascunsese ani de zile.
„Știi că n-am fost niciodată de acord cu Suzie,” a început ea, privind în podea. „Mi s-a părut întotdeauna că… ascunde ceva. Am încercat să fiu drăguță pentru tine, dar… n-am putut suporta ideea că fetele mele, nepoatele mele, vor crește fără să știe cine e cu adevărat femeia aia.”
„Ce vrei să spui?” am întrebat, deja cu pieptul strâns de teamă.
„Am făcut niște cercetări. După ce s-a mutat la noi, am simțit că ceva nu e în regulă. Și am aflat. A mai avut o fetiță. Cu zece ani în urmă. A dat-o spre adopție, iar nimeni din familia ei nu știe nici azi.”
Am simțit cum sângele îmi îngheață.
„Și ai confruntat-o?”
„Am… fost prea dură. I-am spus că nu are voie să le crească pe gemene fără să le spună cine e ea cu adevărat. Că dacă nu spune ea, o voi face eu.”
Mi-am dus mâinile la cap. „Doamne, mamă… tocmai ai speriat-o suficient încât să fugă.”
Fetele au început să plângă în dormitor. Era prima oară când le auzeam și nu știam ce să fac. M-am dus, le-am luat în brațe și m-am întors în bucătărie.
„Tu ai idee ce ai făcut? Ce urmează acum? Cum să le cresc singur?”
Mama a întins mâinile, dar m-am ferit. „Nu. Tu stai deoparte. Eu trebuie să-mi găsesc soția.”
Am sunat-o. Nu a răspuns. I-am trimis mesaje. Nimic.
După câteva zile de tăcere, a venit un plic. Fără nume, fără timbru – lăsat direct în cutia poștală. Înăuntru era o scrisoare scrisă de mână.
„Dan,
N-am avut de ales. M-am simțit judecată, strivită. Mama ta m-a amenințat, m-a făcut să cred că sunt un pericol pentru propriii mei copii.
Am plecat nu pentru că nu te iubesc, ci pentru că mi-a fost frică.
Dă-mi timp. Te rog. Ai grijă de ele, așa cum știu că o vei face.
Te voi căuta când voi fi gata.
Suzie”
Am plâns. M-am închis în cameră și am plâns cum nu mai plânsesem de când murise tata.
Dar ceva în mine s-a schimbat în acea zi. Am jurat că nu voi mai lăsa nimeni să-mi destrame familia.
Am găsit un avocat. Am început să caut. Am mers la Protecția Copilului să cer ajutor. Am vorbit cu o psihologă, ca să știu cum să le ofer fetelor tot ce pot, fără să le lipsească dragostea mamei.
Iar în fiecare seară, la ora 20:00, le citesc o poveste. Una despre o mămică puternică, care pleacă pentru că are inima rănită, dar care se întoarce.
Pentru că așa cred.
Suzie se va întoarce.
Și când o va face, familia noastră va fi pregătită. Și mai unită ca niciodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului