Elena era la capătul puterilor. Două ture una după alta la cantina studențească, trei examene pentru care trebuia să învețe și abia patru ore de somn în două zile. Când, la ora 23:00, a văzut mașina neagră parcată în fața Bibliotecii Centrale a Universității din București, pur și simplu s-a urcat în ea fără să verifice numărul.
Bancheta din spate era comodă. Prea comodă. De fapt, mult prea luxoasă pentru un Bolt obișnuit. Dar era prea obosită ca să-și pună întrebări. Și-a închis ochii o clipă…
Și s-a trezit la auzul unei voci masculine, jucăușe.
— De obicei intri în mașinile altora sau azi sunt eu norocosul?
Elena a deschis ochii.
Un bărbat stătea lângă ea.
Costum scump, față demnă de coperta unei reviste, păr șaten închis aranjat perfect neglijent și un zâmbet ușor ironic în colțul gurii. Cu siguranță nu era șofer de aplicație.
Când s-a uitat în jur, a observat un minibar încorporat.
Minibar.
Cine are minibar în mașină?
— Și ai sforăit vreo douăzeci de minute, a adăugat el.
În clipa aceea, ar fi vrut să dispară.
Descoperirea și cererea în căsătorie
Te-ai urcat în mașina greșită… iar greșeala asta ți-a schimbat viața.
Trebuia să verific numărul. Asta e partea care mă urmărește și acum. Trebuia să mă uit la număr înainte să urc.
Dar ochii mă usturau de oboseală. Gândurile îmi erau departe.
Două ture la cantină, trei examene la Administrarea Afacerilor, patru ore de somn în două zile. Mergeam pe pilot automat, ținută în viață de ambiție și de litri de cafea ieftină de la automat.
Când, la ora 23:00, am văzut mașina neagră în fața bibliotecii, am crezut că e Bolt-ul meu.
Era neagră. Era parcată. Eu eram terminată.
Am deschis ușa din spate și m-am urcat ca și cum aș fi ajuns acasă.
Scaunul era incredibil de moale. Prea moale. Prea luxos.
Dar mintea mea obosită nu a văzut semnalul de alarmă.
M-am lăsat în pielea fină, am închis ochii pentru o secundă…
Și nu mai dormisem așa bine de săptămâni.
Adânc. Fără vise. Fără griji.
Până când o voce gravă, amuzată, mi-a tăiat liniștea:
— Intri des în mașinile altora sau sunt eu special?
Am deschis ochii brusc. Panica m-a lovit când am realizat că nu sunt singură.
Un bărbat era lângă mine.
Simțeam căldura corpului lui. Mirosul de parfum scump — probabil mai scump decât chiria mea dintr-o garsonieră din Militari.
Purta un costum pe comandă, într-o nuanță închisă. Părul îi era aranjat cu acea dezordine controlată pe care doar bărbații bogați și-o permit.
Și fața lui…
Doamne.
Maxilar bine conturat. Ochii închiși la culoare mă studiau curioși și amuzați. Un zâmbet ironic care mă enerva… și mă dezarma în același timp.
— Eu… am crezut că e mașina comandată, am bâiguit. Îmi pare rău.
Și-a înclinat ușor capul.
— Tehnic vorbind, exact asta ai făcut. Și ai sforăit douăzeci de minute.
— Nu sforăi.
— Ba da. Puțin. A fost… surprinzător de drăguț.
M-am uitat mai atent în jur.
Asta nu era doar lux.
Era absurd.
Minibar încorporat. Ecran tactil. Finisaje din lemn masiv.
— Nu ești șofer de aplicație…
— Deloc.
S-a așezat mai comod.
— Sunt Gabriel Ionescu. Și asta e mașina mea. Pe care ai „confiscat-o” pentru un pui de somn.
Numele nu mi-a spus nimic pe moment. Dar felul în care l-a rostit sugera că ar fi trebuit.
Mașina, costumul, siguranța din voce — toate spuneau același lucru:
Nu era un om obișnuit.
Era cineva important.
Foarte bogat.
— Îmi pare rău, serios. Am muncit toată ziua, am învățat toată noaptea, așteptam mașina și… ies imediat.
Când am pus mâna pe clanță, m-a întrebat:
— E aproape miezul nopții. Unde stai?
— Nu e treaba ta.
A râs încet.
— Ținând cont că ai dormit în mașina mea, cred că am voie să mă asigur că ajungi întreagă acasă. Te pot duce.
— Nu am nevoie de milă.
— Nu e milă, a spus aplecându-se puțin spre mine. E bun-simț.
Ar fi trebuit să refuz.
Dar eram frântă. Iar ideea de a merge singură pe jos la ora aia nu suna deloc bine.
— Bine. Dar dacă se dovedește că ești criminal în serie, o să mă supăr.
A zâmbit.
— Notat.
A bătut ușor în geamul care ne despărțea de șofer.
— Mihai, plecăm.
Mașina a pornit lin, aproape fără zgomot, alunecând pe bulevardele Bucureștiului.
— De ce ești atât de epuizată? m-a întrebat.
Nu obișnuiesc să-mi spun viața unui străin. Dar părea sincer curios, nu arogant.
— Facultate la zi. Două joburi. Dacă am noroc, dorm patru-cinci ore.
— Asta nu e sustenabil.
— Viața nu e la fel pentru toți.
— Adevărat. Dar nici nu trebuie să te distrugi singură.
M-a atins mai mult decât ar fi trebuit.
Când am ajuns în cartierul meu din Rahova, am observat cum i s-a schimbat expresia, privind blocurile vechi și fațadele scorojite.
Continuarea poveștii în primul comentariu de sub imagine