Lena a lăsat geanta jos pe podea, s-a îndreptat de spate și a vorbit atât de calm, că mi s-a făcut pielea de găină:
— Asta a fost picătura care a umplut paharul, Tamara Ivanovna. Eu și Sergiu nu mai trăim după cum îți convine ție. L-ai controlat ani la rând, dar de azi totul se schimbă. Știu cât câștigă și știu că banii ăia trebuiau să fie pentru viața noastră, nu pentru trusa ta de medicamente sau prietenele tale de la vilă.
— Cum îndrăznești?! — a izbucnit mama, ridicându-se din fotoliu. — E apartamentul meu! E fiul meu! Eu mi-am dedicat viața lui!
— Exact, — a răspuns Lena calm. — Ți-ai dedicat viața lui, dar nu l-ai lăsat niciodată să fie bărbat. Ai făcut din el un băiat care nu știe să spună „nu”. Dar el nu e doar fiul tău. E soțul meu. Și nu o să te mai las să distrugi ce construim împreună.
Sergiu stătea ca lovit de trăsnet. Buzele i se mișcau, dar nu scotea niciun cuvânt. Avea senzația că trăiește un vis… unul pe care îl aștepta de mult, dar nu avea curajul să-l viseze.
— Sergiu, — a zis Lena încet, întorcându-se spre el. — Spune-mi sincer, vrei să trăiești cu mama sau cu mine?
S-a lăsat o liniște grea, de parcă cineva ar fi aruncat o pătură apăsătoare peste cameră. Ochii mamei ardeau de furie, ai Lenei străluceau de speranță. Iar el… el deodată a văzut totul clar. A văzut cum mama lui l-a ținut ani întregi într-o cușcă și cum Lena era singura care chiar voia să-l vadă fericit.
— Mamă, — a zis el în sfârșit. — Te iubesc. Dar nu mai pot trăi așa. Nu e corect. Eu și Lena ne mutăm.
— Ce?! — a țipat Tamara Ivanovna. — Și apartamentul? Și eu?! Eu v-am dat toată viața mea!
— Și nimeni nu spune că nu-ți suntem recunoscători, — a răspuns Lena, din nou cu voce sigură. — Dar recunoștința nu înseamnă sclavie.
— Am găsit deja un apartament, — a adăugat Sergiu, iar în glasul lui, pentru prima dată după mult timp, se simțea curajul. — Închiriem o garsonieră aproape de serviciul meu. O plătesc eu. Și eu decid ce fac cu salariul meu.
— Ați luat-o razna! — urla soacra. — Ți-a băgat prostii în cap și tu, ca un…
— Nu, mamă. M-am trezit, în sfârșit. Și îi mulțumesc Lenei pentru asta.
Lena s-a apropiat de Sergiu și i-a luat mâna. Mâna ei era caldă și hotărâtă. Împreună au ridicat geanta — în ea erau actele pentru noul apartament închiriat, un fierbător electric nou și câteva lucruri esențiale.
Tamara Ivanovna a rămas în picioare, năucită. Pentru prima dată după mulți ani, în casa ei era liniște. Fiul ei nu mai era acolo, și abia acum a înțeles că a pierdut puterea pe care o ținea atât de strâns, încât se pierduse în ea.
După câteva săptămâni, în noul apartament mirosea a cafea proaspătă și biscuiți. Lena râdea în bucătărie, pregătind ceva, iar Sergiu monta rafturi într-un dulap.
— Știi… n-am crezut niciodată că o să pot respira așa de liber, — i-a spus el, venind din spate și îmbrățișând-o.
— Pentru că asta înseamnă viață. Fără frică. Fără control. Doar noi doi, ca o echipă.
El a sărutat-o pe obraz și i-a șoptit:
— Mulțumesc că n-ai renunțat.
— Și eu îți mulțumesc că te-ai trezit, în sfârșit.
Afară se însera, și luminile blocurilor se aprindeau una câte una. Poveștile care odată păreau basme stricate s-au transformat în viață reală — complicată, dar sinceră. Și în ea, în sfârșit, era loc pentru fericire.