Ion Dumitrescu rămase în genunchi, cu biletul de avion strâns între degetele tremurânde.
În jurul lui, oamenii se opriseră să privească.
Nu înțelegeau de ce un bătrân îmbrăcat într-un costum modest plângea atât de tare în mijlocul aeroportului.
Ana se aplecă și îl ajută să se ridice.
— Tată, te rog, nu mai plânge!
— Cum să nu plâng, fata mea? Voi două… voi două chiar ați ajuns piloți!
Maria îl îmbrățișă.
— Și asta nu este tot.
Ion privi din nou biletul.
Pe el era trecută o destinație pe care o auzise doar la televizor.
Paris.
— Fetelor, dar eu ce să caut la Paris?
Ana zâmbi.
— Îți amintești ce ne spuneai când eram mici?
— V-am spus multe lucruri, fata mea.
— Că oamenii trebuie să viseze, chiar și atunci când nu au bani.
Ion încuviință.
— Așa este.
— Și că, dacă vom ajunge vreodată piloți, tu vei fi cel mai fericit tată din lume.
Bătrânul începu din nou să plângă.
— Sunt deja, fetele mele.
Maria îi luă mâna.
— Atunci astăzi vrem să-ți arătăm ceva.
Îl conduseră spre zona de îmbarcare, unde un reprezentant al companiei aeriene îi aștepta.
Bărbatul îl salută respectuos.
— Domnule Dumitrescu, bine ați venit! Fiicele dumneavoastră ne-au povestit despre dumneavoastră.
Ion se uită rușinat la hainele lui.
— Eu sunt doar un om de la țară, domnule.
Reprezentantul companiei zâmbi.
— Astăzi sunteți invitatul nostru de onoare.
Bătrânul nu înțelegea.
Ana îi explică faptul că, împreună cu Maria, pregătise de mai multe luni această surpriză.
Amândouă lucrau acum în aviația comercială.
Ana era comandant de aeronavă, iar Maria era copilot.
Pentru această călătorie specială, compania aprobase ca cele două surori să formeze echipajul de zbor.
— Adică voi două o să conduceți avionul? întrebă Ion.
— Da, tată, răspunse Ana.
— Amândouă?
— Amândouă.
Ion își duse mâna la piept.
— Doamne, Dumnezeule…
În urmă cu douăzeci de ani, le arătase avioanele de dincolo de gardul aeroportului.
Acum, propriile lui fiice urmau să piloteze unul.
Și el avea să fie pasager.
Înainte de îmbarcare, Ana îl conduse lângă o fereastră uriașă.
Dincolo de geam se vedea aeronava pregătită pentru plecare.
— Îl vezi, tată?
— Îl văd.
— Acesta este avionul cu care mergem astăzi.
Ion se apropie de geam.
Își lipi palma de sticlă, ca un copil care vede pentru prima dată ceva minunat.
— Niciodată n-am fost într-un avion, șopti el.
Maria îl privi surprinsă.
— Știm, tată.
— Nici nu mi-am imaginat că o să urc vreodată într-unul.
Ana îi strânse mâna.
— Tocmai de aceea am vrut să fii aici.
Dar surpriza nu se termina acolo.
Înainte ca pasagerii să înceapă îmbarcarea, reprezentantul companiei le ceru tuturor să se apropie.
Un fotograf pregăti aparatul.
Ion se uită nedumerit.
— Ce se întâmplă?
Ana îi zâmbi.
— Vrem să facem o fotografie de familie.
— Aici?
— Da, tată. Aici.
Cele două surori se așezară de o parte și de alta a lui.
Ion stătea între ele, cu ochii roșii de plâns.
Fotograful ridică aparatul.
— Zâmbiți!
Dar bătrânul nu reuși.
Lacrimile îi curgeau fără oprire.
— Iertați-mă, spuse el. Nu pot…
Maria îl sărută pe obraz.
— Nu trebuie să te oprești din plâns, tată.
Fotograful apăsă declanșatorul.
Și astfel fu făcută fotografia care avea să rămână cea mai prețioasă amintire a familiei Dumitrescu.
Un tată bătrân.
Două fiice îmbrăcate în uniforme de pilot.
Și lacrimile unui om care sacrificase totul pentru copiii lui.
După îmbarcare, Ion fu condus la locul său.
Ana și Maria îi cumpăraseră un bilet la clasa business.
Când văzu scaunul mare, bătrânul începu să râdă.
— Fetelor, aici pot să dorm ca acasă!
Maria zâmbi.
— Mai confortabil decât acasă, tată.
Ion se uită în jur.
Totul i se părea incredibil.
Scaunele, luminile, oamenii eleganți, însoțitorii de bord.
O stewardesă se apropie.
— Domnule Dumitrescu, doriți ceva de băut înainte de decolare?
Ion se înroși.
— Un pahar cu apă, dacă nu vă supărați.
Femeia zâmbi.
— Desigur.
După câteva minute, Ana și Maria veniră să-l vadă.
— Tată, noi mergem în cabina de pilotaj.
Ion le privi cu emoție.
— Aveți grijă, fetele mele.
Ana râse.
— Avem, tată. Am făcut asta de multe ori.
— Știu, dar tot tatăl vostru sunt.
Le îmbrățișă pe amândouă.
— Dumnezeu să vă ajute!
Când avionul începu să ruleze spre pistă, Ion își strânse centura.
Privea pe fereastră ca un copil.
În câteva clipe, aeronava acceleră.
Bătrânul simți cum este împins ușor în scaun.
Apoi pământul începu să se îndepărteze.
Casele deveneau tot mai mici.
Drumurile păreau niște fire subțiri.
Iar norii se apropiau.
Ion începu să plângă din nou.
— Doamne, ce frumos este…
După ce avionul ajunse la altitudinea de croazieră, în cabină se auzi vocea Anei.
— Bună ziua, stimați pasageri. Sunt comandantul Ana Dumitrescu și, împreună cu sora mea, copilotul Maria Dumitrescu, vă urăm bun venit la bord.
Ion încremeni.
Era vocea fiicei lui.
Ana continuă:
— Astăzi avem un pasager foarte special. Un om care, în urmă cu mulți ani, a făcut sacrificii uriașe pentru ca două fetițe dintr-un sat sărac să poată merge la școală.
Pasagerii începură să privească în jur.
— Omul acela nu a avut niciodată posibilitatea să călătorească cu avionul. Dar ne-a învățat că niciun vis nu este prea mare atunci când muncești pentru el.
Ion își duse mâna la gură.
— Tată, dacă ne auzi, vrem să-ți spunem ceva.
Vocea Anei tremura ușor.
— Tot ce suntem astăzi îți datorăm și ție. Pentru fiecare noapte în care ai muncit. Pentru fiecare masă la care ai spus că nu ți-e foame, ca să putem mânca noi. Pentru fiecare pereche de pantofi pe care nu ți-ai cumpărat-o ca să ne poți lua nouă cărți.
În cabină se făcu liniște.
— Îți mulțumim, tată. Te iubim!
Apoi se auzi vocea Mariei:
— Și îți promitem că nu vom uita niciodată de unde am plecat.
Pasagerii începură să aplaude.
Ion își acoperi fața cu palmele.
Plângea în hohote.
O stewardesă îi aduse un șervețel.
— Domnule Dumitrescu, aveți două fiice extraordinare.
Bătrânul o privi cu ochii în lacrimi.
— Sunt tot ce am mai scump pe lume.
După aterizarea la Paris, Ion fu condus la hotel.
Era pentru prima dată când ieșea din România.
Fetele îl plimbară prin oraș, îi arătară Turnul Eiffel și îl duseră la un restaurant frumos.
Dar bătrânul părea mai impresionat de faptul că era împreună cu ele decât de toate minunățiile din jur.
Într-o seară, în timp ce stăteau la o masă lângă fereastră, Ion le întrebă:
— Fetelor, cât v-a costat toată călătoria asta?
Ana zâmbi.
— Nu contează, tată.
— Ba contează! Nu vreau să cheltuiți banii degeaba.
Maria îi luă mâna.
— Tată, tu ai cheltuit tot ce aveai pentru noi.
— Asta era datoria mea.
— Nu, tată, spuse Ana. Ai făcut mult mai mult decât atât.
Ion își coborî privirea.
— Eu doar am vrut să nu duceți viața pe care am dus-o eu.
Maria începu să plângă.
— Și ai reușit.
Bătrânul le privi pe amândouă.
— Atunci sunt mulțumit.
Dar Ana și Maria mai pregătiseră o surpriză.
La întoarcerea în România, în loc să-l ducă direct în sat, l-au condus spre o casă nouă, aflată la marginea Alexandriei.
Era o casă frumoasă, cu o grădină mare, pomi fructiferi și o verandă luminoasă.
Ion privi nedumerit.
— La cine mergem?
Ana scoase o cheie din geantă.
— La tine acasă, tată.
Bătrânul începu să râdă.
— Ce glume mai faceți și voi!
Maria îi întinse un plic.
— Nu glumim.
Înăuntru se aflau actele casei.
Proprietar: Ion Dumitrescu.
Bătrânul se sprijini de gard.
— Nu se poate…
Ana îl îmbrățișă.
— Ba se poate, tată.
— Dar eu am casa mea în sat…
— Știm. Și o poți păstra. Dar vrem să ai și un loc confortabil, aproape de oraș, unde să nu mai trebuiască să muncești până la epuizare.
Ion începu să plângă.
— Fetelor, eu nu merit atâtea…
Maria îl opri.
— Ba meriți, tată. Mai mult decât îți poți imagina.
Îl conduseră înăuntru.
Casa avea un living spațios, o bucătărie modernă și trei dormitoare.
Pe peretele din sufragerie se afla o fotografie mare.
Era imaginea făcută la aeroport.
Ion, între cele două fiice îmbrăcate în uniforme de pilot.
Sub fotografie, fetele scriseseră:
„Omului care ne-a învățat să zburăm, deși el nu avusese niciodată aripi.”
Bătrânul se așeză pe canapea.
Nu mai putea vorbi.
După câteva minute, spuse încet:
— Dacă mama voastră ar fi fost aici…
Ana și Maria se așezară lângă el.
— Știm, tată.
Ion își șterse lacrimile.
— Ar fi fost atât de mândră de voi.
Maria îl îmbrățișă.
— Și de tine.
În următoarele luni, Ion se obișnui treptat cu noua lui viață.
Nu mai trebuia să se trezească la patru dimineața pentru a merge la muncă.
Nu mai trebuia să numere fiecare leu înainte să cumpere pâine.
Își petrecea diminețile în grădină, îngrijind florile și pomii.
Uneori mergea în sat să-și viziteze vechii prieteni.
Cei care odinioară râseseră de visurile lui îl priveau acum cu respect.
— Ioane, ai avut dreptate, îi spuse într-o zi un vecin.
Bătrânul zâmbi.
— Despre ce?
— Despre fetele tale. Noi credeam că visezi prea mult.
Ion privi spre cer.
Un avion trecea la mare înălțime.
— Știi ceva? spuse el. Eu n-am știut niciodată dacă vor ajunge piloți.
Vecinul îl privi surprins.
— Atunci de ce ai vândut totul pentru ele?
Ion zâmbi.
— Pentru că, și dacă nu ajungeau piloți, tot meritau să aibă o șansă.
Vecinul rămase tăcut.
Bătrânul continuă:
— Un copil nu trebuie să-și îndeplinească toate visurile ca să merite sprijinul părinților. Trebuie doar să știe că cineva crede în el.
Au trecut anii, iar Ana și Maria au continuat să zboare în toată lumea.
Dar indiferent unde se aflau, nu uitau niciodată să-l sune pe tatăl lor.
De ziua lui, veneau acasă.
De Crăciun, se adunau în jurul mesei.
Iar când aveau câteva zile libere, îl luau cu ele în călătorii.
Într-o seară, Ion stătea pe veranda casei, privind apusul.
Telefonul sună.
Era Ana.
— Ce faci, tată?
— Bine, fata mea. Ud florile.
— Știi că mâine trecem cu avionul pe deasupra zonei tale?
Ion începu să râdă.
— Atunci o să ies în curte și o să vă fac cu mâna!
Ana râse și ea.
— Să faci, tată!
După ce închise telefonul, bătrânul rămase mult timp privind cerul.
Își aminti anii de sărăcie.
Casa cu acoperișul spart.
Nopțile în care nu avea ce pune pe masă.
Hainele rupte ale fetelor.
Și ziua în care două copile, privind prin gardul unui aeroport, îi spuseseră că vor să devină piloți.
Atunci nu avusese bani nici măcar pentru un bilet de autobuz.
Dar avusese ceva ce nu se putea cumpăra.
Încredere în copiii lui.
Și curajul de a face sacrificii pentru viitorul lor.
Ion Dumitrescu nu a fost niciodată un om bogat.
Nu a avut averi, diplome sau funcții importante.
Dar a crescut două fiice care au învățat să zboare, fără să uite vreodată omul care le-a ajutat să-și ridice privirea spre cer.
Iar pentru el, cea mai mare răsplată nu a fost casa nouă, călătoria la Paris sau fotografia de la aeroport.
A fost clipa în care le-a văzut pe amândouă îmbrăcate în uniforme de pilot și a înțeles că toate nopțile de muncă, toate sacrificiile și toate lacrimile lui avuseseră un rost.
Pentru că un părinte adevărat nu le oferă întotdeauna copiilor tot ce își doresc, dar face tot ce poate pentru a le oferi șansa să devină ceea ce visează.