Pe ecran apărea un document bancar. În partea de sus se vedea numele unei societăți despre care majoritatea invitaților nu auziseră niciodată.
MARSTAN CONSULTING SRL.
Dedesubt erau trecute două nume: Adrian Dumitrescu și Mihaela Stan.
În sală s-a auzit un murmur nedumerit.
Soțul Mihaelei, un bărbat liniștit pe nume Sorin, s-a ridicat încet de la masă.
— Mihaela, ce înseamnă asta?
Femeia nu i-a răspuns. Privea ecranul cu ochii mari, de parcă ar fi sperat că imaginea avea să dispară.
Adrian s-a repezit spre mine.
— Oprește imediat prostia asta!
— De ce, Adrian? Nu spuneai acum câteva minute că te-ai săturat să te prefaci? Hai să fim sinceri până la capăt.
— Corina, nu știi ce faci!
— Ba știu foarte bine.
Am făcut un semn discret către Radu, prezentatorul serii.
Pe ecran a apărut următorul document.
Era un contract de consultanță încheiat între firma familiei mele și societatea înființată de Adrian împreună cu Mihaela.
Valoarea lui era de 480.000 de lei.
Un alt contract avea valoarea de 320.000 de lei.
Apoi au urmat facturi, ordine de plată și rapoarte financiare.
În total, peste 1.200.000 de lei plecaseră din conturile companiei familiei mele către societatea celor doi, pentru servicii a căror prestare nu putea fi justificată prin documentele existente.
— Nu se poate… a murmurat Sorin.
Mihaela a început să tremure.
— Corina, te rog, putem discuta între patru ochi?
— Desigur. Dar mai întâi vreau să înțelegeți cu toții de ce am organizat această seară.
M-am întors către invitați.
— Vă rog să mă iertați că vă pun într-o situație atât de neplăcută. Nu am vrut să vă stric seara. Dar în ultimele luni am descoperit că omul cu care m-am căsătorit nu numai că m-a mințit, ci a încercat să profite de boala mea și de încrederea familiei mele.
Tata a venit lângă mine.
— Corina, ajunge. Restul îl rezolvăm noi.
— Imediat, tată. Mai am ceva de spus.
Adrian își trecea mâinile prin păr.
— Voi sunteți nebuni! Contractele sunt perfect legale! Am muncit pentru banii ăia!
— Atunci nu vei avea nicio problemă să explici serviciile prestate și să prezinți documentele justificative, i-am răspuns.
— Nu ai dreptul să mă acuzi în fața tuturor!
— Ai dreptate. De aceea am predat deja documentele avocatului și specialiștilor care verifică situația. Nu eu voi stabili dacă ai încălcat legea.
Am oprit prezentarea.
Nu intenționam să transform restaurantul într-o sală de judecată. Documentele afișate erau doar o parte din cele pe care le descoperisem, iar informațiile confidențiale fuseseră ascunse.
Dar era suficient pentru ca Adrian să înțeleagă că nu mai putea controla povestea.
— Tu ai pus totul la cale, a spus el printre dinți.
— Nu, Adrian. Tu ai pus totul la cale. Eu doar am aflat.
Mihaela s-a așezat pe un scaun, incapabilă să mai stea în picioare.
Sorin s-a apropiat de ea.
— Spune-mi că nu e adevărat.
— Sorin…
— De cât timp?
Femeia și-a acoperit fața cu mâinile.
— Nu aici, te rog.
— De cât timp mă minți?
Nu i-a răspuns.
Dar tăcerea ei a spus destul.
Adrian s-a întors spre mine.
— Bine! Da, am o relație cu Mihaela! Ești mulțumită? Asta voiai să auzi?
Un murmur a străbătut restaurantul.
Deși știam deja adevărul, mărturisirea lui m-a durut.
Nu pentru că mai speram să ne împăcăm.
Ci pentru că mi-am amintit toate nopțile în care îl așteptasem să vină acasă, toate mesajele la care nu răspunsese și toate momentele în care mă învinovățisem pentru răceala lui.
— De când? am întrebat.
— Ce mai contează?
— Pentru mine contează.
Mihaela a ridicat capul.
— De aproape doi ani, a șoptit.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Aproape doi ani.
Practic, întreaga noastră căsnicie.
— Deci înainte de nuntă? am întrebat.
Adrian n-a răspuns.
Atunci am înțeles că femeia pe care o invitasem la propria mea nuntă era deja amanta viitorului meu soț.
Și că toate acele gesturi de iubire pe care le păstrasem în amintire fuseseră umbrite de o minciună uriașă.
Mama a venit lângă mine și m-a prins de braț.
— Fata mea, hai să plecăm.
— Nu, mamă. Eu nu am de ce să plec.
M-am uitat la Adrian.
— Tu poți să pleci. Eu rămân să-mi sărbătoresc viața.
El a râs disprețuitor.
— Viața ta? Crezi că poți să mă dai afară din casă și din firmă doar pentru că tatăl tău are bani?
— Nu. Dar pot să divorțez de tine. Și pot să cer să fie verificate toate contractele pe care le-ai semnat.
Am scos din geantă un plic alb.
— Acestea sunt copiile actelor pregătite de avocatul meu pentru divorț. Documentele oficiale îți vor fi comunicate prin procedura legală.
Adrian a privit plicul fără să-l atingă.
— Nu poți să-mi faci asta!
— Ba pot. Și, spre deosebire de tine, nu am nevoie să te umilesc ca să-mi continui viața.
Apoi m-am întors spre invitați.
— Vă rog să mă scuzați pentru acest moment. Cine dorește să rămână este binevenit. Eu am trecut printr-un accident în care era să-mi pierd viața și astăzi vreau să sărbătoresc faptul că am primit încă o șansă.
Pentru câteva secunde, nimeni nu a spus nimic.
Apoi tata a început să aplaude.
Mama i s-a alăturat.
La scurt timp, aproape întreaga sală era în picioare.
Adrian s-a uitat în jur, cu fața roșie de furie.
Și-a luat sacoul de pe spătarul scaunului și a ieșit fără să mai spună un cuvânt.
Mihaela l-a urmat după câteva minute, dar Sorin a rămas pe loc.
Se uita în gol, cu expresia unui om căruia tocmai i se prăbușise lumea.
M-am apropiat de el.
— Sorin, îmi pare rău.
A ridicat privirea.
— Tu de când știai?
— De câteva săptămâni.
— Și de ce nu mi-ai spus?
Am ezitat.
— Pentru că voiam să fiu sigură înainte să distrug și familia altcuiva. Îmi pare rău că ai aflat în felul acesta.
A dat încet din cap.
— Nu tu ai distrus-o, Corina.
Apoi s-a ridicat și a plecat.
În acea seară, petrecerea nu s-a terminat când a plecat Adrian.
Dimpotrivă.
După câteva minute de liniște, formația a început să cânte din nou.
Tata m-a invitat la dans.
— Îmi acorzi dansul acesta, domnișoară?
Am izbucnit în râs.
— Cu cea mai mare plăcere.
În timp ce dansam, m-am sprijinit de umărul lui.
— Tată, îmi pare rău că nu te-am ascultat atunci.
— Corina, nu trebuie să-mi ceri iertare pentru că ai iubit pe cineva. Important este ce faci când descoperi că omul acela nu merită iubirea ta.
Am început să plâng.
Era pentru prima dată în acea seară când îmi permiteam să o fac.
Tata m-a strâns mai tare în brațe.
— Ai trecut prin lucruri mult mai grele decât asta. O să treci și peste el.
Și a avut dreptate.
Numai că următoarele luni n-au fost deloc ușoare.
Adrian a încercat inițial să mă convingă să renunț la divorț.
Mi-a trimis mesaje în care spunea că regretă, că fusese confuz și că Mihaela nu însemnase nimic pentru el.
Când a înțeles că nu mă răzgândesc, tonul lui s-a schimbat.
A început să mă amenințe cu procese și să pretindă că avea drepturi asupra averii familiei mele.
Avocatul meu m-a sfătuit să nu intru în conflicte inutile și să păstrez toate mesajele.
Am făcut exact asta.
Între timp, firma a trecut printr-un audit independent.
Au fost descoperite nereguli în mai multe contracte de consultanță și plăți pentru care nu existau justificări suficiente.
Conducerea a decis încetarea colaborării cu Adrian și Mihaela, cu respectarea procedurilor aplicabile, iar documentele relevante au fost transmise autorităților competente pentru verificări.
Nu toate suspiciunile au putut fi lămurite imediat.
Unele au necesitat luni întregi de analiză.
Dar un lucru era sigur: Adrian nu mai avea acces la banii și documentele companiei.
Într-o după-amiază, la aproape trei luni după aniversare, m-a sunat un număr necunoscut.
Am răspuns.
— Corina? Sunt Mihaela.
Am rămas tăcută.
— Știu că sunt ultima persoană cu care ai vrea să vorbești, dar te rog să nu închizi.
— Ce vrei?
— Să-ți spun ceva ce ar fi trebuit să-ți spun cu mult timp în urmă.
Am privit pe fereastră.
— Te ascult.
— Adrian mi-a spus mereu că mariajul vostru este doar o formalitate. Că nu vă mai înțelegeți și că urma să vă despărțiți.
Am râs amar.
— Și l-ai crezut?
— Am vrut să-l cred.
— Ai fost la nunta noastră, Mihaela. M-ai îmbrățișat și mi-ai urat să fiu fericită.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat liniștea.
— Știu. Și îmi va fi rușine toată viața pentru asta.
Nu știam dacă era sinceră.
Și, pentru prima dată, nici nu mai simțeam nevoia să aflu.
— De ce m-ai sunat?
— Pentru că Adrian m-a părăsit imediat ce au început problemele. Mi-a spus că totul este vina mea.
Am închis ochii.
— Mihaela, îmi pare rău pentru situația în care ai ajuns. Dar eu nu pot să te ajut.
— Nu îți cer ajutorul. Voiam doar să-ți spun că ai avut dreptate în privința lui.
— Nu mi-am dorit să am dreptate.
Am încheiat convorbirea fără să mai spunem altceva.
În ziua aceea am înțeles că nu mai simțeam nici furie, nici dorință de răzbunare.
Doar o liniște pe care nu o mai cunoscusem de mult.
Divorțul s-a finalizat după câteva luni.
Nu a fost o despărțire prietenoasă, dar am reușit să închei acel capitol fără să-mi sacrific sănătatea și demnitatea.
Am revenit treptat la activitatea din firma familiei.
La început lucram doar câteva ore pe zi, pentru că încă aveam nevoie de recuperare după accident.
Mai târziu, am preluat coordonarea unui proiect nou și am descoperit cât de mult îmi lipsise munca.
Mi-am făcut timp pentru prietenele pe care le neglijasem, am început să călătoresc și m-am înscris la cursurile de pictură la care visasem încă din adolescență.
Nu toate zilele erau bune.
Uneori mă trezeam noaptea și îmi aminteam cuvintele lui Adrian din restaurant.
Alteori mă întrebam cum putusem să trăiesc atât timp lângă un om pe care nu-l cunoscusem cu adevărat.
Dar, încetul cu încetul, am încetat să mă mai învinovățesc.
Faptul că cineva mă mințise nu însemna că eu fusesem lipsită de valoare.
Însemna doar că avusesem încredere în omul nepotrivit.
La un an după acea aniversare, mama m-a întrebat dacă vreau să organizez din nou o petrecere.
— Pentru ce, mamă?
— Pentru tine. Pentru că ești sănătoasă, pentru că ai trecut peste toate și pentru că meriți să te bucuri de viață.
Am zâmbit.
— Știi ceva? Cred că ai dreptate.
De data aceasta n-am invitat șaizeci de persoane.
Am ales o terasă mică, într-o grădină din București, și am chemat doar familia și câțiva prieteni apropiați.
Nu am avut candelabre, prezentator sau un ecran uriaș.
Am avut flori, muzică liniștită și oameni care mă iubeau cu adevărat.
La sfârșitul serii, tata a ridicat paharul.
— Pentru Corina! Pentru curajul de a începe din nou!
Am privit în jurul mesei și am simțit ceva ce nu mai simțisem de foarte mult timp.
Fericire.
Nu fericirea aceea zgomotoasă, pe care încerci să o arăți tuturor.
Ci una simplă, liniștită, care nu avea nevoie de aprobarea nimănui.
Înainte să plecăm, mama m-a întrebat:
— Dacă ai putea da timpul înapoi, ai schimba ceva?
M-am gândit la accident, la spital, la trădare și la seara în care soțul meu mă umilise în fața tuturor.
— Da, mamă. Aș schimba un singur lucru.
— Care?
— N-aș mai aștepta atât de mult ca să înțeleg că merit să fiu iubită și respectată.
Mama m-a îmbrățișat.
În noaptea aceea, când am ajuns acasă, am deschis dulapul și am găsit rochia vișinie pe care o purtasem la aniversarea căsniciei.
Am scos-o de pe umeraș și am privit-o câteva clipe.
Altădată, vederea ei mi-ar fi adus lacrimi în ochi.
Acum am zâmbit.
Pentru că nu mai vedeam în ea rochia unei femei umilite de soț.
Vedeam rochia unei femei care găsise puterea să plece dintr-o căsnicie construită pe minciuni.
Am pus-o la loc, am stins lumina și m-am dus la culcare.
Adrian îmi spusese că îi fusese silă de mine încă din prima noapte de căsnicie.
Dar adevărul era că, în seara în care rostise acele cuvinte, eu încetasem definitiv să mai am nevoie de iubirea lui.
Și aceea fusese, de fapt, prima zi a noii mele vieți.