Am pus foaia jos.
— Nu semnez.
Narcis a râs.
— N-ai citit.
— Am citit.
— Nu plătești nimic acum.
— Tocmai de aceea nu semnez.
Mama s-a așezat.
— Lidia, de ce ești atât de dificilă?
— Pentru că dacă Narcis nu plătește, plătesc eu.
— O să plătească.
M-am uitat la fratele meu.
— Din ce venit?
— Încep serviciul.
— Unde?
— Vorbesc cu cineva.
— Ai contract?
— Nu încă.
— Atunci nu ai serviciu.
Narcis a lovit masa cu palma.
— Mă angajez!
— După ce primești mașina?
— Cu mașină îmi găsesc mai ușor.
— Cu serviciu îți cumperi mai ușor mașina.
Mama a ridicat vocea:
— Nu-l mai umili!
Am tras dosarul spre mine.
Finanțatorul ceruse codebitor tocmai pentru că veniturile lui Narcis nu îndeplineau condițiile.
— Cine v-a spus că accept?
Mama a răspuns:
— Suntem familie.
— Nu asta am întrebat.
Narcis s-a lăsat pe spătar.
— Mama a zis că o să fii de acord.
— Mama nu semnează în locul meu.
— Dar nici nu-ți cerem bani.
Am arătat spre contract.
— Dacă tu încetezi să plătești, exact asta îmi cereți.
— N-o să încetez.
— În ultimii doi ani, câte servicii ai schimbat?
— Ce legătură are?
— Trei?
Tăcere.
— Patru?
Mama a intervenit:
— Nu mai dezgropa trecutul.
— Creditul îl plătește viitorul lui cu istoricul lui, mamă.
Narcis a împins mapa spre mine.
— Atunci dă-mi avansul și nu mai semnezi nimic.
Am râs.
— Iată că am ajuns înapoi la bani.
— Treizeci de mii pentru tine nu sunt nimic.
— De unde știi?
— Ai cheltuit o grămadă pe nuntă.
— Pentru nunta mea.
— Exact. Pentru o singură seară.
S-a aplecat spre mine.
— Eu cer ceva pe care îl folosesc ani.
Am simțit o liniște ciudată.
Ani întregi m-aș fi apărat.
Aș fi explicat.
Aș fi spus cât am muncit.
Cât am economisit.
De data asta am întrebat:
— Și de ce trebuie să-l cumpăr eu?
N-a avut răspuns.
Mama a început imediat:
— Tatăl tău dacă trăia…
— Nu-l băga pe tata.
A tăcut.
Nu o mai oprisem niciodată atât de repede.
— Tata a murit când aveam doisprezece ani. Nu știm ce ar fi făcut cu mașina lui Narcis la douăzeci și nouă.
— Eu știu!
— Nu.
Am privit-o.
— Tu știi ce vrei tu.
Fața i s-a întărit.
— Deci după tot ce am făcut pentru tine, nici măcar atât?
— Ce ai făcut pentru mine nu devine un credit fără scadență.
— Te-am crescut!
— Da.
— Singură!
— Da.
— Și asta nu valorează nimic?
— Valorează enorm.
Am făcut o pauză.
— Dar nu 97.000 de lei, un SUV și semnătura mea pe un credit.
Narcis s-a ridicat.
— Hai, mamă. Nu are rost.
Mama nu s-a mișcat.
— Nu.
S-a uitat la mine.
— Dacă nu ajuți, noi nu venim la nuntă.
— Bine.
— Lidia!
— Ai spus-o și ieri.
— Și tu tot nu înțelegi?
— Ba da.
Am luat telefonul.
— Vrei să sun acum la restaurant să scoată două locuri?
A rămas cu gura deschisă.
— Ai face asta?
— Tu mi-ai spus că nu vii.
— Te șantajez eu?
Am privit-o.
— Da.
Camera s-a făcut tăcută.
Soneria a sunat.
Filip.
În spatele lui erau părinții lui, veniți din Fetești pentru ultima întâlnire cu restaurantul și pentru a duce câteva cutii la locație.
Mama mea s-a ridicat atât de repede încât scaunul s-a lovit de perete.
— De ce au venit ei?
— Pentru că aveam treabă împreună.
Filip a intrat.
S-a uitat la mapa de pe masă.
— Am venit într-un moment prost?
Narcis a răspuns înaintea mea:
— Nu. E o problemă de familie.
— Atunci putem aștepta.
— Nu.
am spus.
M-am uitat la mama.
— Tocmai ai spus că te preocupă atât de mult ce crede familia lui Filip despre noi. Poți să explici direct.
Fața ei a devenit roșie.
Mama lui Filip, doamna Adriana, și-a pus geanta pe un scaun.
— S-a întâmplat ceva?
Mama mea a zâmbit forțat.
— Nimic important.
Narcis a închis mapa.
— Plecăm.
— Nu.
Mama l-a prins de braț.
Prea târziu.
Filip văzuse sigla dealerului.
— Îți iei mașină?
Narcis a mormăit:
— Încerc.
— Felicitări.
Apoi s-a uitat spre mine.
— De ce e contractul aici?
Narcis n-a răspuns.
Am spus eu:
— Au venit să semnez codebitor.
Filip s-a uitat la el.
— Lidia?
— Da.
— De ce?
— Pentru că nu se califică singur.
Narcis a izbucnit:
— Nu te băga.
Filip a rămas calm.
— Nu m-aș băga dacă nu i-ați cere logodnicei mele să garanteze un credit cu trei zile înainte de nuntă.
Mama mea și-a îndreptat spatele.
— Noi nu îi cerem nimic absurd.
Adriana a întrebat:
— Cât costă mașina?
— Nici o sută de mii de lei.
Mama lui Filip a clipit.
— „Nici”?
— Pentru tineri e important să aibă.
Adriana a zâmbit politicos.
— Filip și Lidia au mers cu trenul la noi luna trecută. N-am considerat că ne fac de râs.
Mama mea s-a înroșit.
— E altceva.
— De ce?
— Narcis e bărbat.
Tatăl lui Filip, care tăcuse până atunci, a ridicat privirea.
— Și asta face ratele mai mici?
Filip a tușit ca să-și ascundă râsul.
Eu n-am încercat.
Mama s-a întors spre mine.
— Ai făcut intenționat. Ai chemat oamenii ăștia ca să ne umilești.
— Ei trebuiau să vină oricum.
— Tu vrei să mă faci de râs!
Narcis s-a enervat.
— Mamă, lasă. Ai zis că dacă o amenințăm că nu venim, cedează. N-a cedat. Gata.
S-a oprit.
Prea târziu.
Nimeni nu a spus nimic.
Mama s-a întors spre el cu ochii mari.
— Ce ai zis?
Narcis și-a dat seama.
— Nimic.
Eu am simțit cum toată tensiunea din ultimele două zile dispare.
Nu mai trebuia să explic ce auzisem.
O făcuse el.
Filip s-a uitat la mine.
— Despre asta era vorba?
Am dat din cap.
— Ieri i-am auzit discutând.
Mama a izbucnit:
— Ai stat la ușă să ne spionezi?
— Am venit cu invitațiile. Ușa era deschisă.
— Și tragi concluzii!
Am privit-o.
— Din faptul că i-ai dat lui Narcis opt mii din banii pe care mi i-ai cerut pentru haine?
Adriana a coborât ochii.
Mama a devenit palidă.
— Ce?
Narcis a înjurat încet.
Am continuat:
— Din faptul că ați discutat să vindeți brățara?
Mama și-a dus instinctiv mâna la încheietură.
O purta.
— Este a mea!
— Exact.
— Mi-ai dăruit-o.
— Da.
— Atunci fac ce vreau cu ea.
— Exact.
Am dat din cap.
— O poți purta, vinde, topi sau da lui Narcis. Dar nu îți mai cumpăr alta.
N-a avut ce răspunde.
Filip a tras un scaun.
— Lidia, vrei să discutăm separat?
— Nu.
M-am uitat la mama și la fratele meu.
— Acum terminăm.
Am luat mapa cu mașina.
Am împins-o spre Narcis.
— Nu semnez.
Apoi către mama:
— Cei 10.000 și brățara rămân cadourile mele pentru tine. Nu ți le cer înapoi.
Privirea i s-a îmblânzit pentru o secundă.
Probabil credea că urmează concesia.
— Dar?
— Dar sunt ultimele lucruri pe care le primești de la mine după ce mă ameninți că nu mă mai iubești, nu mă mai vezi sau nu vii la un moment important dacă nu plătesc.
— Eu nu te-am amenințat că nu te iubesc!
— Ai folosit absența ta de la nunta mea ca monedă.
Am inspirat.
— Nu mai funcționează.
Mama a început să plângă.
De data aceasta au apărut și lacrimi.
— Deci pentru un bărbat pe care îl cunoști de trei ani îți arunci mama și fratele?
Filip s-a ridicat.
— Doamnă Gina, nu puneți asta pe mine.
Ea s-a întors.
— Nu vorbeam cu tine.
— Dar m-ați băgat în propoziție.
Apoi a arătat spre mine.
— Lidia nu v-a cerut să plecați din viața ei. V-a cerut să nu-i cereți să cumpere mașina fratelui.
— Tu nu înțelegi familia noastră.
— Posibil.
Filip a ridicat mapa.
— Dar înțeleg un contract de credit.
A pus-o în mâna lui Narcis.
— Dacă nu poți plăti fără sora ta, nu-ți permiți mașina.
Mama lui Filip s-a apropiat de mine.
— Noi mergem la restaurant. Vrei să vii cu noi?
Am dat din cap.
Mama a izbucnit:
— Pleci acum?
— Da.
— Și noi?
— Faceți ce vreți.
— Nunta?
M-am oprit la ușă.
— Invitațiile voastre sunt valabile.
— Atunci trebuie să venim?
— Nu.
— Și dacă nu venim?
Am privit-o.
— Ne căsătorim oricum.
În seara aceea, grupul de familie a explodat.
Mama trimisese un mesaj lung.
„Mi-am crescut fiica cu sacrificii, iar acum, înainte de nuntă, mi-a spus că nu contează dacă mama ei vine sau nu.”
Mătușa mea a sunat prima.
— Ce ai făcut?
I-am povestit.
Nu tot.
Doar banii pentru haine, brățara și contractul auto.
Tăcere.
— Gina ți-a cerut să garantezi mașina lui Narcis?
— Da.
— Narcis are serviciu?
— Nu încă.
— Atunci ce Dumnezeu…
După o oră, mesajul mamei dispăruse din grup.
Probabil mătușa sunase și ea.
A doua zi, Narcis mi-a scris:
„Ai făcut-o pe mama de râs în fața tuturor.”
I-am răspuns:
„Nu eu am pus contractul pe masă.”
„Puteai să ajuți.”
„Nu.”
„Atunci să nu-mi mai ceri nimic vreodată.”
Am privit mesajul.
În ultimii zece ani nu-mi aminteam să-i fi cerut nici măcar cincizeci de lei.
Am răspuns:
„De acord.”
M-a blocat.
Cu o zi înainte de nuntă, mama m-a sunat.
— Ai schimbat locurile la masă?
— Am dat numărul final de invitați restaurantului.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că le-am spus că nu știu dacă veniți.
— Cum să spui așa ceva?
— Pentru că nu știu.
— Sunt mama miresei!
— Știu.
— Trebuie să am loc la masa părinților.
— Ai.
A tăcut.
— Deci n-ai scos locul?
— Nu.
— Și Narcis?
— Și el.
Vocea ei s-a mai liniștit.
Apoi:
— Atunci, dacă tot venim, nu poți măcar să-i dai lui Narcis jumătate din avans?
Am închis ochii.
— Noapte bună, mamă.
— Lidia!
Am închis.
În dimineața nunții, la nouă, mama încă nu venise.
La zece, nimic.
La unsprezece, coafeza mi-a prins voalul.
Mătușa a intrat cu ochii la telefon.
— Gina nu răspunde.
— Las-o.
— Ești sigură?
M-am privit în oglindă.
Nu eram sigură de nimic.
Era mama mea.
O parte din mine încă aștepta să intre pe ușă și să spună că toată povestea fusese o prostie.
Dar nu puteam să cumpăr acel moment.
— Da.
Mătușa mi-a aranjat o șuviță.
— Bine.
N-a spus „ți-am zis eu”.
N-a spus nimic despre Narcis.
Doar a rămas.
La cununia civilă, când am coborât din mașină, am văzut-o.
Mama.
Stătea lângă intrare.
Purta o rochie simplă bleumarin.
Nu cea pentru care îi dădusem 10.000 de lei.
La încheietură avea brățara de aur.
Era singură.
Am privit în jur.
— Narcis?
Și-a strâns buzele.
— Nu vine.
— De ce?
— Este supărat.
Am dat din cap.
— Bine.
Mama aștepta altceva.
Poate să o rog să-l sune.
Poate să spun că fără fratele meu nunta nu are sens.
N-am spus.
Am întins brațul.
— Intrăm?
A rămas nemișcată o secundă.
Apoi m-a prins de braț.
Ceremonia a trecut fără scandal.
La restaurant, mama a stat la masa părinților.
A vorbit puțin.
Când cineva întreba de Narcis, răspundea:
— N-a putut ajunge.
Nu am corectat-o.
Nu era ziua în care voiam să-l transform pe fratele meu în subiectul principal.
Filip a dansat cu mine.
Socrii mei au dansat.
Mătușa mea a dansat de parcă avea douăzeci de ani.
După miezul nopții, am uitat pentru câteva ore că un loc rămăsese gol.
Narcis a apărut la unu și jumătate.
Blugi.
Cămașă.
Fără sacou.
Mama s-a ridicat imediat.
— Ai venit!
— Doar puțin.
S-a uitat la mine.
— Casă de piatră.
— Mulțumesc.
A rămas acolo.
Eu am așteptat.
Știam că nu venise numai pentru asta.
După câteva secunde a întrebat:
— Putem vorbi?
— Acum?
— Două minute.
Filip s-a uitat la mine.
Am dat din cap.
Am mers în hol.
Narcis a scos telefonul.
— Dealerul păstrează mașina până luni.
Am început să râd.
— Ai venit la nunta mea pentru mașină?
— Nu.
— Atunci de ce vorbim despre ea?
— Doar ascultă.
— Te ascult.
— Mama îmi dă brățara.
M-am uitat la ea prin ușa deschisă.
Stătea la masă și ne urmărea.
— Este brățara ei.
— Cu cât iau pe ea și cu ce mi-a dat deja, mai lipsesc cam doisprezece mii pentru avans.
— Narcis.
— Îți dau înapoi.
— Nu.
Fața lui s-a schimbat.
— Nici măcar azi?
— Mai ales azi.
— Nu-ți cer cadou!
— Îmi ceri bani.
— Împrumut.
— Nu.
— Ai primit o grămadă de bani la nuntă!
Am rămas nemișcată.
Asta era.
Plicurile.
Probabil pentru ele venise.
— De unde știi cât am primit?
— Toată lumea știe cum sunt nunțile.
— Și?
— Douăsprezece mii nici nu se simt.
Am făcut un pas spre el.
— Narcis, banii de la nunta mea nu sunt fondul pentru avansul mașinii tale.
— Dar suntem frați!
— Da.
— Atunci la ce folosește familia?
— Nu la rate.
Mama ajunsese lângă noi.
— Lidia, nu face iar scenă.
Am privit-o.
— Eu?
— Narcis a venit până la urmă.
— Și mă bucur.
— Atunci ajută-l.
— Nu.
— Doar doisprezece mii.
— Nu.
Narcis a izbucnit:
— Vezi? Ți-am zis că nu vine nimic de la ea dacă nu o sperii.
Mama s-a întors spre el.
— Taci!
El a râs.
— Ce? Nu asta ai făcut toată viața?
În hol s-a lăsat liniște.
Mama a devenit albă.
— Narcis.
— Când aveam nevoie de bani, îmi spuneai: „Lasă că vorbesc eu cu Lidia. Îi amintesc cât m-am chinuit pentru ea.”
M-am uitat la mama.
Narcis continuase din furie.
Dar fiecare cuvânt era mai sincer decât toate plânsetele ei.
— Când a zis nu la mașină, tot tu ai spus că n-o să suporte să nu vii la nuntă.
— Oprește-te!
— Acum de ce să tac? Tot n-am mașină.
Mama l-a plesnit peste braț.
— Ieși!
Narcis a rămas șocat.
— Tu m-ai adus aici!
— Ieși!
El s-a uitat la mine.
— Ești mulțumită?
— Nu.
— Ai câștigat.
— Nu era concurs.
A pufnit.
— Pentru tine e ușor.
— Ce?
— Ai serviciu. Ai economii. Acum ai și soț.
Am dat din cap.
— Da.
— Eu n-am avut norocul tău.
Acolo nu m-am mai putut abține.
— Am început să lucrez la douăzeci și unu de ani. Tu ai abandonat două joburi pentru că șefii „te enervau”. Ți-am plătit cursul de electrician și n-ai mers la examen. Mama ți-a plătit chiria când ai renunțat la ultimul serviciu.
M-am apropiat.
— Nu tot ce am eu este noroc și nu tot ce nu ai tu este ghinion.
Narcis și-a luat geaca.
A plecat.
Mama a rămas în hol.
Avea ochii plini de lacrimi.
— Nu trebuia să-i vorbești așa.
— Știu.
— E fratele tău.
— Știu.
— Dacă îl împingem prea tare…
Am întrerupt-o:
— Mamă, tocmai asta ai făcut douăzeci de ani.
A clipit.
— L-ai ferit de orice consecință.
— Am vrut să-i fie bine.
— Și mie?
A tăcut.
— Eu trebuia să fiu cea care poate.
— Tu ai fost întotdeauna mai puternică.
— Pentru că nu aveam voie să nu fiu.
A coborât ochii.
Nu am rezolvat relația în holul restaurantului.
Nici nu voiam.
Am spus doar:
— În seara asta intri înapoi și rămâi dacă ai venit să fii mama mea.
— Și dacă nu?
— Atunci pleci.
— Atât?
— Atât.
A rămas mult timp nemișcată.
Apoi și-a șters ochii.
— Brățara…
Am privit-o.
— Ce e cu ea?
— N-o mai dau lui Narcis.
N-am spus nimic.
— E cadoul tău.
— Este a ta.
— Știu.
Și-a tras mâneca peste ea.
— Vin înapoi.
Am deschis ușa salonului.
După nuntă, Narcis nu mi-a vorbit aproape două luni.
Mama a încercat de două ori să-mi ceară bani pentru el.
Prima dată:
— Are chiria restantă.
— Atunci trebuie să vorbească cu proprietarul.
A doua:
— I s-a stricat telefonul.
— Există telefoane de 500 de lei.
— El vrea unul bun.
— Atunci strânge.
A treia oară n-a mai întrebat.
În februarie am aflat de la mătușa mea că Narcis se angajase la un depozit de materiale electrice din Slobozia.
Nu mi-a spus el.
Nici eu nu l-am sunat să-l felicit.
După trei luni mi-a trimis o fotografie.
O mașină mică, second-hand.
Nimic spectaculos.
Sub fotografie:
„Am dat avansul eu.”
Am privit mesajul câteva secunde.
Apoi am răspuns:
„Bravo.”
Atât.
Mama a venit la mine într-o duminică.
Purta brățara.
A pus pe masă o pungă cu plăcintă.
— Am făcut cu mere.
— Mulțumesc.
A stat în bucătărie, uitându-se cum pun cafeaua.
— Lidia.
— Da?
— Cei zece mii…
M-am întors.
— Ce e cu ei?
A inspirat.
— N-ar fi trebuit să-i dau lui Narcis.
Nu am răspuns.
— Dar nu ți-i pot da acum pe toți înapoi.
— Nu ți-i cer.
— Știu.
A scos din geantă un plic.
L-a pus pe masă.
— Sunt două mii.
Am împins plicul înapoi.
— Păstrează-i.
Fața ei s-a strâns.
— Nu vreau să crezi că…
— Mamă.
Am pus mâna peste plic.
— Nu vreau banii. Vreau doar ca data viitoare când ai nevoie de ceva să-mi ceri acel lucru. Nu să-mi spui că nu mai vii la mine dacă nu plătesc.
A rămas tăcută.
Apoi a luat plicul.
— Bine.
Când a plecat, și-a pus paltonul în hol.
La ușă s-a uitat la brățară.
— Să știi că n-am mai dus-o la amanet.
— Am observat.
A ridicat mâna și a mișcat-o ușor.
Aurul a prins lumina din hol.
— Îmi place.
Am deschis ușa.
— Atunci poart-o.
Mama a ieșit, iar eu am închis ușa după ea.