Am salvat capturile Denisei în două locuri.
Apoi am sunat-o.
— Sergiu ți-a spus că eu sunt de acord?
A urmat o pauză.
— A spus că ați discutat în principiu.
— Nu am discutat niciodată.
— Dar el ne-a trimis planul apartamentului.
Am închis ochii.
— De unde îl avea?
— Nu știu.
Știam eu.
Mapa cu actele.
— Ne-a zis că după cununia voastră mergeți la notar.
— Pentru ce?
Denisa a ezitat.
— Ca Darius să aibă o cotă sau măcar un drept clar pe termen lung. Părinții mei n-au vrut să investim în renovare într-o casă din care putem fi scoși oricând.
Nici măcar nu puteam să-i condamn pentru acea parte.
Dacă cineva îți promite o casă, întrebi ce drept ai asupra ei.
Problema era că Sergiu promisese ceva ce nu era al lui.
— Nu există niciun acord, am spus.
— Înțeleg.
Vocea ei devenise rece.
— Atunci am și eu multe de discutat cu Darius.
Am închis.
Nu i-am cerut să se despartă.
Nu era treaba mea.
La șapte dimineața am sunat un lăcătuș.
Am schimbat butucul și codul yalei.
Nu pentru că cheia de rezervă era la mine.
Ci pentru că, după seara precedentă, nu mai voiam să ghicesc câte copii existau.
Apoi am sunat un notar cu care colaborase tata când făcuse actele apartamentului.
Am explicat pe scurt.
Mi s-a confirmat ceea ce aveam nevoie să știu: faptul că altcineva deținea copii după acte sau făcea promisiuni nu însemna că putea transfera proprietatea în locul meu.
Pentru orice dispoziție reală asupra apartamentului era nevoie de consimțământul meu și de formalitățile legale corespunzătoare.
Am cerut copii actualizate ale documentelor importante și am pus originalele într-o casetă de valori.
Nu mai lăsam nimic „în mașina lui Sergiu”.
La zece și jumătate am mers să încep procedura de revendicare a premiului.
Când biletul a fost verificat oficial, am simțit mai puțină euforie decât în ziua precedentă.
Funcționara mi-a spus suma și pașii necesari.
Eu am semnat unde trebuia.
Atât.
N-am sunat pe nimeni din familia lui Sergiu.
Nici măcar pe prietenele mele.
Mai întâi am vrut ca banii să fie reali, încasați și separați de orice dramă.
În aceeași după-amiază am vorbit cu un consultant financiar independent și cu banca.
Nu aveam nevoie de Lamborghini.
Aveam nevoie să nu distrug într-un an o sumă pe care n-o mai văzusem niciodată.
La ora două m-a sunat administratorul blocului.
— Doamna Larisa?
— Da.
— Sunt niște oameni la apartamentul dumneavoastră. Spun că trebuie să măsoare pentru mobilă.
Am închis ochii.
— Cine?
— Un tânăr, o fată și doi băieți de la o firmă de amenajări.
Darius.
Exact cum spusese Sergiu.
— Nu îi lăsați să intre.
— Spun că fratele lui are acordul.
— Fratele lui nu locuiește acolo și nu este proprietar.
— Am înțeles.
Am deschis camera de la intrare din aplicație.
Darius stătea cu mâinile în buzunare.
Denisa era lângă el, cu fața încordată.
Unul dintre băieții cu ruleta se uita la ceas.
Darius m-a sunat.
— Deschide ușa.
— Nu sunt acasă.
— Dă-mi codul.
— Nu.
— Larisa, oamenii ăștia au program.
— Atunci plătește-le deplasarea și trimite-i acasă.
— Sergiu a spus că putem veni!
— Atunci cere-i lui Sergiu să vă dea apartamentul lui.
Tăcere.
— Nu are.
— Exact.
Am închis.
Seara, Darius mi-a trimis:
„Din cauza ta Denisa nu mai vrea să facă nunta până nu rezolvăm casa.”
I-am răspuns:
„Problema voastră nu este casa mea.”
A trimis imediat:
„După câte am fost ca frații, serios?”
Am privit mesajul.
Apoi am deschis aplicația bancară.
Transferul de 20.000 de lei de acum doi ani.
Descriere:
„Împrumut Darius — până își găsește serviciu.”
Am trimis captura.
„Apropo de familie: când îmi returnezi împrumutul?”
Nu mi-a mai răspuns în seara aceea.
Marcela a fost mai rapidă.
A sunat de pe trei numere.
Când în cele din urmă am răspuns, a început direct:
— Ai stricat nunta băiatului meu!
— Nu.
— Denisa plânge, părinții ei sunt furioși.
— Sergiu le-a promis casa mea.
— Păi doar temporar!
— Atunci de ce trebuia trecută o cotă pe numele lui Darius?
S-a oprit.
— Cine ți-a spus?
— Denisa.
— Fata aia vorbește prea mult.
Am râs.
— Nu faptul că a vorbit e problema?
— Sergiu voia doar să le dea siguranță.
Advertiserments
— Din proprietatea mea.
— După căsătorie sunteți o familie!
— Nu ne mai căsătorim.
A schimbat imediat tonul.
— Larisa, gândește-te bine. Patru ani nu se aruncă pentru o discuție.
— Nu pentru o discuție.
— Pentru ce atunci?
— Pentru că fiul dumneavoastră a promis casa mea înainte să mă întrebe și a spus în scris că mă va pune în fața faptului împlinit.
Tăcere.
Apoi:
— Bărbații mai vorbesc prostii.
Am închis.
În grupul familiei lui Sergiu a apărut seara o versiune mult mai elegantă.
Marcela scrisese:
„Noi am cerut doar să ajutăm tinerii câteva luni, iar Larisa a rupt logodna pentru că a ajuns să pună proprietățile mai presus de oameni.”
N-am răspuns.
O mătușă:
„Păcat după patru ani.”
Altă rudă:
„Dacă începi o căsnicie numărând fiecare lucru, nu merge.”
Am lăsat telefonul deoparte.
După jumătate de oră, Sergiu a scris:
„Nu mai discutați public.”
Mama lui:
„Trebuie să știe și lumea ce ni s-a făcut.”
Atunci am intervenit.
Am pus o singură captură.
Mesajul lui Sergiu către Denisa:
„După cununia civilă, Larisa nu mai dă înapoi. O conving eu.”
Apoi altul:
„Veniți la măsurători.”
Am scris:
„Nu voi discuta mai mult. Dar dacă spuneți că a fost doar o rugăminte, acestea sunt mesajele.”
Grupul a tăcut.
După zece minute, Sergiu m-a scos din el.
Mi s-a părut chiar util.
A doua zi, el a venit singur la ușă.
A sunat.
N-a încercat cheia.
Asta era deja progres.
Am deschis cu lanțul pus.
Avea în mână flori.
— Putem vorbi?
— Cinci minute.
— Nu pe hol.
— Pe hol.
A privit lanțul.
— Chiar ai schimbat yala.
— Da.
— Larisa, îmi pare rău.
Am așteptat.
Advertiserments
— Pentru ce?
— Pentru că am gestionat prost situația.
Am aproape zâmbit.
— „Gestionat prost”?
— Nu trebuia să promit nimic înainte să vorbesc cu tine.
— Corect.
— Dar eu chiar credeam că o să accepți.
— Știu.
— Pentru că ești generoasă.
— Nu.
L-am privit.
— Pentru că ai confundat generozitatea cu lipsa limitelor.
A tăcut.
A ridicat florile.
— Intră măcar în casă.
— Nu.
— Avem tortul ăla încă?
Am încremenit.
— De unde știi?
— L-am văzut în frigider.
A zâmbit trist.
— Pentru mine era?
— Era.
— Și cutia cu ceas?
N-am răspuns.
— Larisa…
— Ce vrei?
— Să nu pierdem patru ani.
— Tu ce ai fi făcut dacă eu promiteam mașina ta fratelui meu fără să te întreb?
— Nu e același lucru.
— De ce?
N-a răspuns.
— Pentru că apartamentul meu vi se părea deja al familiei tale.
A coborât ochii.
Exact.
— Putem anula tot cu Darius.
— Este deja anulat.
— Le spun că nu primesc nimic.
— Trebuia să le spui înainte.
— Atunci ne căsătorim peste o lună.
Am râs.
— Nu.
— Larisa, nu poți lua o decizie atât de mare când ești furioasă.
— Am avut două zile să mă liniștesc.
— Două zile?
— Și sunt mai sigură decât eram atunci.
Fața lui s-a întărit.
— Deci asta e.
— Da.
— Pentru o casă.
— Tot nu înțelegi.
— Atunci explică-mi.
M-am uitat la el.
Advertiserments
— Dacă problema era doar că ai vrut să-ți ajuți fratele, veneai și mă întrebai.
Am continuat:
— Tu ai luat actele. Ai trimis planul. Ai promis măsurători. Ai vorbit de notar. Ai spus că după cununie nu voi mai da înapoi.
A inspirat.
— Eram sigur că o să înțelegi.
— Nu.
— Erai sigur că o să cedez.
N-a mai spus nimic.
A lăsat florile pe palier.
— Măcar ceasul…
— L-am returnat.
A clipit.
— Ce?
— Am primit banii înapoi.
— Ai cumpărat un ceas?
— Da.
— Pentru mine?
— Da.
Pentru prima dată, ceva l-a lovit cu adevărat.
— Deci chiar voiai să…
S-a oprit.
— Da.
Am închis ușa.
În următoarele două săptămâni am anulat ce putea fi anulat din nuntă.
Restaurantul a reținut o parte din avans.
Fotograful a returnat o parte.
Florile n-au fost comandate încă.
Nu m-am luptat cu Sergiu pentru fiecare leu.
Am împărțit pierderile care țineau de deciziile noastre comune și am închis restul.
Darius, în schimb, nu mai răspundea despre împrumut.
I-am trimis un mesaj simplu:
„Vreau un plan de rambursare pentru cei 20.000 de lei.”
A răspuns:
„Serios? Acum?”
„Da.”
„Ai devenit obsedată de bani.”
Am scris:
„Nu. Doar am încetat să mă prefac că împrumutul era cadou.”
După câteva zile a propus 1.000 de lei pe lună.
Am acceptat.
Denisa m-a sunat o singură dată.
— Nu mai facem nunta luna viitoare.
— Îmi pare rău.
— Nu trebuie.
A oftat.
— Nu m-am despărțit de el, dacă asta te întrebi.
Nu mă întrebam, dar am tăcut.
— Dar nu mă căsătoresc până nu avem un plan care nu depinde de casa altcuiva.
— Mi se pare corect.
— Darius spune că l-ai umilit.
— Poate.
Advertiserments
— Și Sergiu ne-a mințit.
— Da.
A urmat o pauză.
— Eu am fost foarte aproape să comand mobila.
— Știu.
— Mulțumesc că ai spus înainte.
Am închis.
Era una dintre puținele conversații din poveste care nu mă lăsa cu gust amar.
Premiul a intrat în cont după finalizarea formalităților.
Când am văzut suma, am stat câteva minute în fața aplicației.
N-am simțit nevoia să cumpăr nimic.
Am făcut ce stabilisem.
O parte în instrumente prudente.
O rezervă lichidă.
O sumă pentru renovarea apartamentului părinților mei.
O sumă mică pentru călătorii și lucruri pe care le amânasem ani.
Am continuat să merg la serviciu.
Colegii nu știau nimic.
Îmi plăcea asta.
Viața mea nu trebuia să se transforme într-o reclamă doar pentru că avusesem noroc.
Sergiu a aflat după aproape o lună.
Nu din presă.
Nu de la loterie.
De la mine.
A venit pentru ultima cutie cu lucrurile lui pe care o țineam în debara.
Am lăsat-o la intrare.
De data asta nu avea flori.
— Ai aruncat tot?
— Nu.
— Bun.
A luat cutia.
Apoi s-a uitat prin apartament.
— Ai schimbat deja canapeaua.
— Da.
— Te-ai mișcat repede.
— Îmi place.
A râs amar.
— Ai noroc că ai casa asta. Altfel nu știu cât de simplu ți-ar fi fost să mă dai afară din viața ta.
Am ridicat sprânceana.
— Ce vrei să spui?
— Nimic.
— Spune.
— E ușor să fii principial când ai un apartament moștenit.
A ridicat cutia.
— Majoritatea oamenilor trebuie să facă compromisuri.
M-am uitat la el câteva secunde.
Apoi am spus:
— Apropo de noroc.
S-a oprit.
— În ziua în care ai venit cu mama și Darius aici, eu voiam să-ți spun ceva.
— Ce?
— Câștigasem la Loto.
Advertiserments
A râs.
— Sigur.
— 11,8 milioane de lei înainte de impozit.
Râsul i-a dispărut.
— Ce?
— Biletul era în geanta mea.
A lăsat încet cutia jos.
— Larisa.
— Ceasul și tortul erau pentru momentul în care urma să-ți spun.
Fața lui se golise.
— Glumești.
Am scos din mapă copia confirmării de revendicare pe care o aveam printre documente.
Nu i-am dat-o.
Doar i-am arătat partea cu numele și premiul.
S-a așezat fără să-i spun.
— De ce nu mi-ai spus?
Întrebarea m-a făcut să râd.
— Când?
— În seara aia.
— Înainte sau după ce mi-ai spus să ies din casa mea?
— Larisa…
— Sau după ce Darius a cerut să-i trec o parte din apartament?
— Nu știam că ai asemenea bani.
Am rămas nemișcată.
El a realizat singur ce spusese.
— Nu asta voiam să zic.
— Dar asta ai zis.
— Dacă știam, nu mai exista problema cu apartamentul.
— Exact.
Am zâmbit.
— Pentru că puteam cumpăra altul pentru fratele tău, nu?
— Nu, eu…
S-a oprit.
Nu avea unde să ducă propoziția.
După câteva secunde a spus:
— Putem repara tot.
M-am uitat la el.
— Cum?
— Nu mai dăm apartamentul nimănui.
— Era stabilit deja.
— Îi cumpărăm lui Darius ceva mic dacă vrei.
Am început să râd.
— Cu banii mei?
— Cu banii noștri.
— Care „ai noștri”?
S-a ridicat.
— Dacă ne căsătorim…
— Nu ne căsătorim.
— Larisa, ascultă-mă.
— Te ascult.
— Eu te iubesc.
— Poate.
A încremenit.
Advertiserments
— „Poate”?
— Poate mă iubești.
Am arătat spre ușă.
— Dar în ziua în care credeai că eu am doar salariul meu și apartamentul părinților mei, ai considerat normal să-mi iei casa pentru fratele tău.
Vocea mea era calmă.
— Abia când ai aflat că am milioane, soluția ta a devenit „nu mai trebuie să dăm apartamentul”.
Nu putea contrazice.
— Sergiu, câștigul nu te-a făcut mai rău.
Am pus mâna pe cutia lui.
— Doar ți-a arătat prea târziu cât valorează pentru tine limitele mele.
În acea seară, Marcela m-a sunat.
Nu știam cum aflase atât de repede.
Probabil Sergiu.
Am răspuns o singură dată.
Vocea ei era surprinzător de dulce.
— Larisa, mamă…
Am închis ochii.
Nu-mi spusese niciodată „mamă”.
— Doamnă Marcela.
A tușit.
— Sergiu mi-a spus de norocul tău.
— Da.
— Uite, noi am greșit.
— Da.
— Dar o familie nu se rupe pentru niște vorbe.
— Nu.
— Și Darius oricum nu mai vrea apartamentul.
Am zâmbit.
— Evident.
— Putem lua altceva pentru el. Ceva mic. Nu trebuie să fie lux.
— Cine „putem”?
Tăcere.
— Eu zic doar că acum aveți posibilități.
Acolo am încheiat conversația.
— Seară bună.
Am blocat numărul.
Sergiu a mai încercat câteva săptămâni.
Mesaje.
Flori.
O scrisoare.
Apoi furie.
„Banii te-au schimbat.”
N-am răspuns.
Era singurul lucru asupra căruia se înșela complet.
Banii nu mă schimbaseră.
În ziua în care îi câștigasem, încă eram gata să-i împart cu el.
El mă schimbase.
Mai exact, ceea ce făcuse înainte să afle de ei.
Darius a început să plătească împrumutul.
Prima lună la timp.
A doua cu patru zile întârziere.
A treia iar la timp.
Advertiserments
Nu l-am sunat să-l cert.
Doar păstram evidența.
Din câte am aflat, el și Denisa au rămas împreună.
Au amânat nunta.
După câteva luni au închiriat un apartament cu două camere.
N-au murit.
Nici viața lor nu s-a terminat pentru că nu le-am dat casa mea.
În apartamentul meu am făcut puține schimbări.
Am vopsit dormitorul mic.
Am scos cutiile pe care Marcela și Darius le împinseseră spre ușă.
Am pus în cameră un birou mare și rafturi.
Tabloul pe care Denisa „nu îl plăcea” a rămas exact unde era.
Nu pentru ambiție.
Îmi plăcea mie.
Era suficient.
La șase luni după despărțire, într-o dimineață de sâmbătă, telefonul mi-a notificat un transfer.
1.000 de lei de la Darius.
„Rata 6 — împrumut.”
Am închis aplicația.
Pe masă aveam planul pentru renovarea bucătăriei și o fotografie veche cu părinții mei în același apartament.
Tata stătea lângă fereastră.
Mama râdea.
Când mi-l lăsaseră, nu-mi spuseseră:
„Dă-l viitorului tău soț.”
Nici:
„Dă-l fratelui lui.”
Îmi spuseseră doar să am grijă de mine.
Soneria a sunat.
Venise echipa cu noua bibliotecă pentru camera mică.
Am deschis.
Unul dintre oameni a întrebat:
— Unde o montăm?
Am arătat spre fostul dormitor pe care Darius îl golise pentru viitoarea lui familie.
— Acolo.
Au început să aducă piesele.
Pe telefon a apărut un ultim mesaj de la Sergiu, de pe un număr pe care nu îl blocasem încă.
„Putem măcar să bem o cafea? Patru ani merită atât.”
Am citit.
Am blocat numărul.
Apoi am intrat în cameră să le arăt oamenilor unde vreau rafturile.
Biletul câștigător îmi schimbase contul.
Dar decizia luată înainte să încasez un singur leu îmi păstrase casa, demnitatea și viitorul.
Iar în ziua în care Sergiu îmi ceruse apartamentul, eu aflasem ceva mai valoros decât numerele de pe bilet:
exact cât ar fi luat familia lui de la mine dacă eu aș fi continuat să spun da.