„Parcă ai fi blocată în secolul trecut, Larisa Ivanovna. Borcanele tale miros în toată casa; le-am scos afară. Lasă-le măcar să se aerisească.”
Larisa Ivanovna stătea încremenită în prag, privind în tăcere pământul de lângă poartă. Borcanele ei stăteau așezate într-un rând ordonat pe iarba udă, sub cerul greu și cenușiu de septembrie.
Castraveți. Roșii. Lecho. Dulceață de prune. Compot de cireșe. Adjika, pe care a început să o gătească înainte de răsăritul soarelui, ca bucătăria să nu se transforme într-o cameră de aburi.
A sigilat singură fiecare borcan. L-a verificat cu atenție, l-a întors cu susul în jos pe un prosop, l-a înfășurat într-o pătură veche și a fost încântată când capacul s-a potrivit perfect, fără cea mai mică umflătură.
Și acum toate acestea stăteau la aer liber, ca niște gunoaie inutile.
— Vika, spuse încet Larisa Ivanovna. De ce ai făcut asta?
Vika stătea pe verandă într-un trening ușor, cu telefonul în mână și părul perfect coafat, ca și cum tocmai ar fi ieșit dintr-un salon de înfrumusețare, în loc să-și fi petrecut noaptea într-o casă de la sat.
„Pentru că e imposibil să respiri aici”, a strâmbat ea cu o grimasă. „Ori capra țipă, ori sunt borcane peste tot, ori toată casa miroase a usturoi. Nu suntem într-un muzeu al vieții la sat, nu-i așa?”
Larisa Ivanovna și-a încleștat degetele atât de tare încât unghiile i s-au înfipt în palme.
Ar fi putut să rămână tăcută. Așa cum făcuse timp de mulți ani. Când Vika a venit prima dată în satul lor și a declarat că nu era „nimic altceva decât o mlaștină și țânțari de mărimea avioanelor”.
Când a dat la o parte o farfurie cu brânză de vaci făcută în casă și apoi i-a cerut în liniște soțului ei să pună aceeași brânză de vaci într-un
recipient „să o ia acasă, e bună pentru copil”. Când nu a spus „Mamă” sau chiar „Larisa Ivanovna”, ci pur și simplu:
— Ea i-a înmânat din nou borcanele.
Sau:
— Spune-i să pună mai puțin mărar.
Larisa Ivanovna își înghițea resentimentul de fiecare dată. De dragul fiului ei. De dragul nepotului ei. De dragul păcii în familie.
Cu o zi înainte, nu veniseră doar în vizită. Nepotul ei, Artem, absolvise universitatea din Kiev și își adusese diploma ca să se laude. Larisa Ivanovna stătea la aragaz încă de dimineață: prăjise plăcinte cu cartofi, gătise pui, făcuse uzvar și tăiase o salată din propriile roșii.
Așteptase această diplomă aproape la fel de mult cât o așteptase pe a ei. Artiom a fost primul care a intrat în casă – înalt, zâmbitor, purtând o cămașă nouă.
„Bunico, uită-te”, a spus el, punând un dosar roșu pe masă. „Mi-ai spus că n-o să crezi până
nu-l vezi.”
Larisa Ivanovna și-a trecut cu grijă degetele peste literele aurii și a izbucnit brusc în lacrimi.
„O, draga mea… Ai trăit să vezi. Tatăl tău nu și-a terminat studiile atunci, acelea au fost vremuri grele, dar ai reușit.”
Vika doar oftă obosită:
– Mamă, nu începe. E doar o diplomă.
Doar o diplomă.
Dar pentru Larisa Ivanovna, acestea nu erau doar scrisori pe hârtie. Aceștia erau anii în care trimitea la Kiev saci de cartofi, brânză de casă, legume conservate și bani economisiți din pensie. Acestea erau mâinile ei, crăpate de la murdărie. Treziri matinale. Ore în grădină.
Și apoi s-a întâmplat ceva care a înnebunit-o în cele din urmă pe Vika.
Capra Manka – albă, încăpățânată și incredibil de curioasă – s-a strecurat în casă în timp ce toată lumea era distrasă. A zărit un dosar roșu pe masă, a întins mâna după el și a reușit să muște un
colț al copertei.
„O, Doamne, Manya!”, a strigat Larisa Ivanovna. „Ce faci, prostuțule?”
Vika a sărit în sus atât de brusc, ca și cum ar fi izbucnit un incendiu în casă.
— Asta e peste măsură! Ai un animal care se plimbă prin casă! Lângă masă! Lângă documente! Îți dai seama măcar că acesta este un document oficial?
Artiom ședea palid, tăcut, și se holba la diploma sa. Larisa Ivanovna a condus capra în curte, s-a întors și a spus doar:
— Bei laptele de la această capră. Iei brânza de vaci. Iei și untul. Dar capra în sine, atunci, îți este dezgustătoare?
Vika nu răspunse atunci, dar privirea i se îngheță. Și dimineața, Larisa Ivanovna văzu cum se duceau conservele lângă poartă.
Vecina Galia ieșise chiar în acel moment după apă și auzise totul. S-a uitat mai întâi la Larisa Ivanovna, apoi la Vika, apoi la borcane. Părea că vrea să
intervină, dar în schimb și-a aranjat pur și simplu batista și s-a întors în curte.
Și, dintr-un anumit motiv, asta a durut cel mai tare.
La urma urmei, Larisa Ivanovna o invita pe Galia la dulceață în fiecare an. Când soțul ei s-a îmbolnăvit după un accident vascular cerebral, ea le-a adus lapte, supă fierbinte și pâine proaspătă. Dar acum vecina pur și simplu s-a întors și a plecat.
Larisa Ivanovna s-a aplecat și a început să adune borcane de pe jos. Unul era acoperit de rouă rece. Altul era acoperit de pământ. O muscă mică și udă stătea pe capacul celui de-al treilea.
Îi tremurau mâinile. Vika a coborât de pe verandă.
– Doar nu face o tragedie din asta. Nu am aruncat nimic.
Larisa Ivanovna se îndreptă încet. Nu-i mai erau lacrimi în ochi.
— Nu ai spus că l-ai aruncat?
– Ei bine, da.
„Unde mi-ai aruncat munca, Vika? Și
unde s-a dus respectul?”
Vika era confuză.
— Ce legătură are respectul cu asta?
— Pentru toate astea. Pentru că aceste borcane nu sunt doar de sticlă. Asta e vara mea. Spatele meu. Nopțile petrecute sterilizând borcane până la ora unu. Mâinile mele, care mai târziu m-au ars de la ardeii iuți. Pensia mea, din care cumpăram zahăr ca să ai ce pune pe masă la ceai iarna.
Vika și-a încrucișat brațele la piept.