Am rămas nemișcată câteva secunde, cu bucățica aceea neagră între degete.
Inima îmi bătea atât de tare, încât eram convinsă că îi voi trezi.
M-am uitat din nou la Vlad.
Dormea.
Sau cel puțin asta voia să cred.
Doamna Lidia avea ochii închiși, dar ceva la felul în care stătea întinsă mi-a atras atenția. Nu dormea ca un om beat. Nu avea respirația grea, nu era răvășită, nu părea deloc femeia care abia se ținuse pe picioare cu câteva ore înainte.
Ținea mâna dreaptă sub pernă.
Am băgat camera în buzunarul halatului și am făcut un pas înapoi.
Atunci Lidia a deschis ochii.
Nu brusc.
Încet.
Perfect lucidă.
Privirile ni s-au întâlnit.
Pentru câteva secunde nu a spus nimic.
Apoi și-a dus degetul la buze.
—Șșșt.
Mi s-a tăiat respirația.
—Ce faceți?
Lidia s-a uitat spre Vlad.
—Nu aici.
—Ce înseamnă „nu aici”? Ce este camera asta?
Am scos dispozitivul din buzunar.
Fața ei s-a schimbat instantaneu.
Nu mai era femeia amețită de seara trecută.
S-a ridicat într-un cot.
—Pune-o la loc.
—Poftim?
—Mara, pune camera la loc și coboară.
—Cine a pus-o?
Lidia și-a încleștat maxilarul.
—Dacă vrei să afli ce fel de om ai luat de soț, fă exact ce îți spun.
Am privit-o fără să înțeleg.
—Dumneavoastră ați pus-o?
Nu mi-a răspuns.
S-a uitat doar la Vlad.
Atunci am observat ceva.
Pe noptiera lui era telefonul.
Ecranul era aprins.-
Nu dormea.
Telefonul înregistra.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
—Vlad?
Nicio reacție.
M-am apropiat.
—Vlad!
A deschis ochii.
Nu părea surprins.
Doar obosit.
—Ce faci?
Am râs scurt, fără pic de veselie.
—Eu ce fac?
Am ridicat camera.
—Ce este asta?
Pentru prima dată, am văzut frică pe chipul lui.
S-a ridicat imediat.
—De unde ai luat-o?
Lidia a coborât din pat.
—Las-o, Vlad.
—Mamă, taci!
Tonul lui m-a făcut să tresar.
Nu-l mai auzisem vorbind așa cu ea.
M-am uitat de la unul la altul.
—Vreau să-mi spuneți acum ce se întâmplă.
Vlad și-a trecut mâinile prin păr.
—Nu e ceea ce crezi.
—Atunci explică-mi.
—Camera nu era pentru tine.
Am simțit o clipă de ușurare.
A durat mai puțin de o secundă.
—Era pentru cine?
Vlad a privit-o pe mama lui.
Lidia a răspuns:
—Pentru mine.
Am rămas blocată.
—Pentru dumneavoastră?
—Da.
—De ce?
Lidia și-a tras bluza peste umăr și s-a așezat pe marginea patului.
Dintr-odată părea cu zece ani mai bătrână.
—Pentru că fiul meu mă filmează de luni întregi.
În cameră s-a făcut liniște.
M-am uitat la Vlad.
A negat imediat.
—Nu o asculta. Mama are probleme.
—Ce probleme?
—Mara…
—Ce probleme?
Lidia a râs amar.
—Asta le spune tuturor. Că am început să uit. Că beau. Că fac scandal. Că nu mai sunt întreagă la cap.
Vlad s-a ridicat.
—Pentru că e adevărat!
—Atunci de ce ai pus camere?
N-a răspuns.
Lidia s-a apropiat de mine.
—De aproape un an încearcă să mă facă să par incapabilă. În fața rudelor, a vecinilor, a medicilor. Am crezut că este doar ca să pună mâna pe casă.
—Mamă, ajunge.
—Dar acum două luni am găsit prima cameră.
Vlad a apucat-o de braț.
—Ți-am spus să încetezi.
M-am băgat între ei.
—Nu o atinge!
S-a uitat la mine cu o expresie pe care n-o mai văzusem niciodată.
Rece.
—Nu te băga în lucruri pe care nu le înțelegi.
În clipa aceea am înțeles că bărbatul din fața mea nu era același Vlad cu care mă trezisem timp de trei ani.
Sau poate că fusese mereu același.
Doar eu nu îl văzusem.
Lidia mi-a făcut semn spre ușă.
—Vino cu mine.
Am coborât împreună.
În bucătărie, soacra mea a încuiat ușa.
Apoi a luat din spatele unui sertar o cheie mică.
—După mine.
Am ieșit în curte.
În spatele casei era o magazie veche. O văzusem de zeci de ori, dar nu intrasem niciodată acolo.
Lidia a deschis ușa.
Înăuntru mirosea a lemn ud și praf.
A mutat două cutii și a scos un laptop vechi.
—Aici am pus tot ce am găsit.
A pornit laptopul.
Pe ecran erau zeci de foldere.
Date.
Ore.
Înregistrări.
—Ce sunt astea?
—Fișierele camerelor.
Am deschis primul.
Imaginea era din bucătărie.
Lidia stătea la masă.
Vlad intra în cadru.
În mână avea un pahar.
L-a pus în fața ei.
—Bea. O să dormi mai bine.
Filmarea a continuat.
După câteva minute, Lidia a început să vorbească neclar.
Apoi și-a lăsat capul pe masă.
Vlad s-a apropiat și a luat din buzunarul ei un set de chei.
Mi-am dus mâna la gură.
—Ce i-ai dat?
Lidia nu mi-a răspuns.
A deschis alt fișier.
În acesta, Vlad vorbea la telefon.
Vocea era clară.
„Mai trebuie câteva episoade. Doctorul trebuie să creadă că nu mai poate avea grijă singură de ea.”
Am simțit că mi se face rău.
—De ce?
Lidia a dat din cap.
—Casa asta, terenul și apartamentul din Brașov sunt pe numele meu.
Am privit-o.
—Vlad mi-a spus că apartamentul este al lui.
—Nu.
Mi-am amintit instantaneu discuția noastră de acum câteva luni.
„După nuntă vindem apartamentul meu și ne luăm ceva mai mare.”
Nu era al lui.
Nu fusese niciodată.
Lidia a deschis un alt fișier.
De data aceasta era filmat chiar dormitorul.
Camera pe care o țineam eu în buzunar.
Data înregistrării era de acum trei zile.
Pe filmare apărea Vlad.
Singur.
Lipea dispozitivul de rama oglinzii.
Apoi s-a apropiat de telefon și a spus:
—După nuntă terminăm.
Mi s-a făcut pielea de găină.
—Cu cine vorbea?
Lidia a dat play mai departe.
După câteva secunde, Vlad a ieșit din cameră.
A intrat altcineva.
Am încremenit.
Era mama mea.
—Nu…
Am apropiat laptopul.
Nu putea fi adevărat.
Dar era ea.
Mama mea.
Femeia care mă avertizase înainte de nuntă.
„Ai grijă, Mara. În familia lui Vlad, mama lui nu cere loc. Îl ia.”
Pe filmare, mama mea s-a uitat direct spre cameră.
Apoi a scos ceva din geantă.
Un plic.
I l-a lăsat lui Vlad pe masă.
Înregistrarea avea și sunet.
Vocea ei s-a auzit clar:
—Aici e restul. După nuntă faci exact cum am stabilit. Nu vreau să se răzgândească.
Am simțit că nu mai pot respira.
—Ce… ce înseamnă asta?
Lidia era albă la față.
—Nu știu.
Am închis laptopul și am fugit spre casă.
Am luat telefonul.
Am sunat-o pe mama.
A răspuns după câteva secunde.
—Mara?
—Ce ai făcut?
Tăcere.
—Despre ce vorbești?
—Te-am văzut.
Altă tăcere.
—Te-am văzut în camera Lidiei. Cu Vlad.
Respirația mamei mele s-a schimbat.
—Unde ești?
—Ce ai făcut?
—Mara, ascultă-mă…
—CE AI FĂCUT?
Atunci a spus ceva ce nu voi uita niciodată.
—Am încercat să te scot de acolo.
Am rămas cu telefonul lipit de ureche.
—Cum?
—Vlad are datorii.
Am închis ochii.
—Ce datorii?
—Mari.
—De unde știi?
—Pentru că a venit la mine acum șase luni.
Pământul părea că se mișcă sub picioarele mele.
Mama a continuat:
—Mi-a cerut bani. Mi-a spus că, dacă nu îl ajut, nunta nu mai are loc. Știa cât de mult ți-ai dorit familia asta. Știa că o să te distrugă.
—Și i-ai dat bani?
—La început.
Am simțit furie.
—De ce?
—Pentru tine.
—Nu spune asta.
—Apoi am aflat ce voia să facă cu mama lui. Vrea să o declare incapabilă, să obțină controlul asupra bunurilor și să vândă tot.
Mi-am amintit filmarea.
—Atunci de ce îi dădeai bani acum trei zile?
Mama a tăcut.
—Răspunde-mi.
—Pentru dovezi.
—Ce?
—L-am făcut să creadă că îl ajut. Plicul era gol.
Am privit spre Lidia.
Ea mă privea la fel de confuză.
—Și camera?
—Eu am pus-o.
Mi-au amorțit degetele.
—Tu?
—Da.
—De ce?
Vocea mamei mele s-a rupt.
—Pentru că trebuia să am dovada că te căsătorești cu un om care te minte.
Am început să plâng.
—Puteai să-mi spui.
—Ți-am spus.
—Nu!
—De fiecare dată când încercam, îl apărai.
N-am răspuns.
Pentru că avea dreptate.
Mama îmi spusese că Vlad cere bani.
Că își minte mama.
Că se comportă ciudat.
Eu îi spusesem că este geloasă.
Că nu suportă să plec de acasă.
Că încearcă să-mi distrugă relația.
Am auzit pași în spatele meu.
Vlad.
Stătea în ușa magaziei.
Avea telefonul în mână.
—Dă-mi laptopul.
Lidia s-a ridicat.
—Pleacă.
—Mamă, nu face prostii.
—Ai încercat să mă declari nebună.
Vlad a râs.
Dar râsul lui era gol.
—Tu chiar crezi că cineva o să vă creadă?
A arătat spre mine.
—Ea este soția mea.
Apoi spre Lidia.
—Iar tu ai antecedente medicale.
Lidia a pălit.
Nu știam despre ce vorbea.
Vlad a făcut un pas spre laptop.
—Dați-mi-l.
M-am pus în fața lui.
—Nu.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, m-a împins.
Nu tare.
Dar suficient cât să mă lovesc cu spatele de masă.
Lidia a țipat.
În clipa următoare s-a auzit o voce din curte.
—Poliția! Nu vă mișcați!
Vlad a înghețat.
M-am uitat la Lidia.
Ea ținea telefonul în mână.
—I-am sunat când ai fugit după mama ta.
Au urmat minute pe care nu mi le amintesc clar.
Întrebări.
Țipete.
Vlad spunând că totul este o neînțelegere.
Laptopul luat ca probă.
Telefonul lui ridicat.
Rudele ieșind în curte în hainele de nuntă de cu o seară înainte, întrebând ce se întâmplă.
Iar eu stăteam pe treptele casei, încă în halatul alb pe care scria „Bride”.
Mireasă.
Cuvântul mi s-a părut deodată ridicol.
Câteva ore mai târziu, când Vlad fusese dus pentru declarații, Lidia s-a așezat lângă mine.
—Îmi pare rău pentru noaptea nunții tale.
Am privit-o.
—De ce v-ați prefăcut beată?
A zâmbit trist.
—Pentru că văzusem camera cu o zi înainte.
Am încremenit.
—Și?
—Am vrut să dorm acolo.
—De ce?
—Ca să văd ce face Vlad.
Am privit-o lung.
—Deci știați.
—Știam că există camera. Nu știam cine o montase.
Am râs amar.
—Și ați preferat să mă dați pe mine jos din pat.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
—Am vrut să te scot din cameră înainte să se întâmple ceva.
—Ce să se întâmple?
Lidia nu a răspuns.
S-a ridicat.
—Asta trebuie să o întrebi pe mama ta.
Am simțit din nou acel frig.
—Ce vreți să spuneți?
Lidia s-a întors spre mine.
—Mara, camera aceea nu fusese pusă doar ca să îl prindă pe Vlad.
—Mama a spus că…
—Mama ta nu ți-a spus tot.
Am plecat în aceeași zi.
Nu la munte.
La mama.
Când am intrat în apartamentul ei, stătea la masa din bucătărie.
Avea în față o cutie de carton.
—Ce este?
—Lucrurile tatălui tău.
Tata murise când aveam nouă ani.
Sau asta crezusem.
Mama a deschis cutia.
Înăuntru erau fotografii, scrisori și un dosar.
A scos o fotografie.
Mi-a întins-o.
În fotografie era tatăl meu.
Mult mai tânăr.
Lângă el era o femeie.
Doamna Lidia.
Am simțit că încăperea se rotește.
—Nu înțeleg.
Mama a început să plângă.
—Tatăl tău și Lidia au avut o relație înainte să mă cunoască pe mine.
—Și?
A scos încă o fotografie.
De data aceasta apăreau amândouă familiile.
Mama.
Tata.
Lidia.
Și un copil.
Un băiețel de câțiva ani.
Vlad.
Am lăsat fotografia să cadă.
—Nu.
Mama nu m-a privit.
—Am aflat acum șapte luni.
—Ce ai aflat?
A ridicat ochii.
—Există posibilitatea ca Vlad să fie fiul tatălui tău.
Mi s-a oprit respirația.
—Ce?
—Nu știm sigur.
Am dat un pas în spate.
—Nu.
—Mara…
—NU!
Am fugit la baie și am vomitat.
Toată nunta.
Toate fotografiile.
Toate săruturile.
Toți anii noștri împreună mi-au trecut prin fața ochilor.
Mama a rămas în prag.
—De asta am vrut să opresc nunta.
Am ridicat privirea.
—Atunci de ce nu mi-ai spus adevărul?
—Pentru că nu aveam dovada.
—Și camera?
—Vlad știa povestea.
Am simțit că nu mai pot auzi nimic.
—Știa?
Mama a încuviințat.
—Și a vrut să se căsătorească oricum.
Două săptămâni mai târziu au venit rezultatele testelor.
Nu eram frați.
Tatăl meu nu era tatăl lui Vlad.
Am plâns de ușurare.
Dar doar câteva secunde.
Pentru că în raport era trecut altceva.
Vlad nu avea nicio legătură biologică nici cu Lidia.
Am sunat-o imediat.
N-a răspuns.
Am mers la casa ei.
Ușa era deschisă.
În bucătărie, pe masă, era un plic cu numele meu.
Înăuntru se afla certificatul de naștere original al lui Vlad.
La rubrica „mamă” nu era scris numele Lidiei.
Era alt nume.
Un nume pe care îl cunoșteam.
Am citit de trei ori.
Apoi m-am așezat.
Pentru că femeia trecută în certificatul de naștere al soțului meu era sora mamei mele.
Mătușa mea, Claudia.
Femeia despre care mi se spusese toată viața că murise fără copii.
Vlad nu era fratele meu.
Era vărul meu.
Și el știa.
Pe spatele certificatului, Lidia scrisese de mână:
„Îmi pare rău că ai aflat așa. Eu l-am crescut, dar nu eu l-am născut. Mama ta știa. Vlad știa de la optsprezece ani. Singura persoană care nu știa erai tu.”
Sub acel bilet era un stick USB.
Pe el exista o singură înregistrare.
Vlad și mama mea.
Cu șase luni înainte de nuntă.
Mama îl întreba:
—De ce continui relația cu ea dacă știi adevărul?
Vlad zâmbea.
—Pentru că Mara nu trebuie să afle niciodată.
—Este verișoara ta.
—Este femeia pe care o iubesc.
—Și dacă află?
Vlad s-a apropiat de cameră.
Atât de aproape încât fața lui a umplut tot ecranul.
Apoi a spus:
—Atunci o să mă asigur că nu are pe nimeni altcineva în afară de mine.
Am oprit filmarea.
În ziua aceea am depus actele pentru anularea căsătoriei și am plecat din Brașov.
Pe Vlad nu l-am mai văzut.
Dar trei luni mai târziu, într-o dimineață, am primit un plic fără expeditor.
Înăuntru era o singură fotografie.
Eu, dormind.
În apartamentul în care mă mutasem după despărțire.
Fotografia fusese făcută de la mai puțin de doi metri.
Pe spate erau scrise cinci cuvinte:
„Credeai că s-a terminat?”
M-am uitat instinctiv spre oglinda din dormitor.
Și atunci am observat, în colțul ramei, o bucățică de bandă transparentă.
Exact ca în dimineața de după nuntă.